Nu e deloc uşor de scris un eseu despre inestimabila operă a marelui poet Lucian Blaga, supranumit “poetul luminii”, fiindcă mulţi alţii au surprins, de-a lungul timpului, cu acurateţe, punctele-cheie ale creaţiei sale. Universul său interior nu este uşor de descifrat, fiind o lume plină de mister, în care nu oricine poate pătrunde. Personalitate marcantă a perioadei interbelice, el a lăsat o amprentă de netăgăduit în cultura românească a secolului XX, prin bogăţie metaforică şi originalitate, calităţi care i-au propulsat numele, peste ani, făcându-l să se distingă printre autorii din generaţia sa, până în zilele noastre.
Lucian Blaga nu a fost numai un poet desăvârşit, ci şi un filozof de excepţie, eseist, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician şi diplomat român. Născut în anul 1895 în Lancrăm (sat aflat pe atunci în comitatul Sibiu), lângă Sebeş, în judeţul Alba, în cei doar 66 de ani de viaţă, nu şi-a epuizat rezervele creatoare. Şi-a trasat un stil poetic propriu, care a deschis calea şi a hrănit curajul autorilor de mai târziu, de a experimenta figuri de stil inedite şi expresive. El a creat poezia modernă, realizând concordanţa, prin formă şi conţinut, cu poezia expresionistă, europeană.
Blaga şi-a făcut debutul literar în anul 1910, în ziarul “Tribuna”, de la Arad, cu poezia “Pe ţărm”, ce trădează natura meditativă a poetului încă de la frageda vârstă de 15 ani, o poezie compusă din trei strofe, în care utilizează rima (al doilea cu al patrulea vers), dar a preferat, ulterior, să scrie în special poezie în vers liber, cu o structură a strofelor de tip polimorf, care să nu-i îngrădească libertatea de exprimare, aşa cum se întâmplă în versul clasic (cu rimă).
Poate că descendenţa sa dintr-o familie de preoţi şi, ulterior, studiile teologice şi filozofice, explică aplecarea către spiritualitate a poetului, dorinţa lui de înţelegere a sufletului, a universului, a misterelor vieţii, în general, afinitate resimţită şi în creaţiile ce-i poartă numele. Pasionat de filozofie, ştiinţă, istorie şi religie, el împleteşte toate acestea în arta cuvântului, rezultând poezii de o uluitoare profunzime şi măreţie. S-a dedicat Cuvântului întreaga viaţă, poate ca o recompensă a faptului că, în frageda copilărie, până la vârsta de patru ani, Blaga nu a putut vorbi.
În eseul de faţă mă voi referi, cu predilecţie, la poezia lui Lucian Blaga, într-un periplu aleatoriu prin versurile unora din volumele sale. În primul rând, trebuie subliniat faptul că unul din simbolurile ce domină întreaga creaţie blagiană este lumina. De ce lumina? Deoarece ea constituie o metaforă-simbol pentru modul de cunoaştere a lumii. Acest simbol este foarte bine surprins în primul său volum de versuri, intitulat chiar “Poemele luminii”, apărut în anul 1919 şi dedicat soţiei sale, Cornelia Brediceanu, cea care avea să-l sprijine în cariera sa diplomatică de mai târziu. Poemele din acest volum se rotesc în jurul luminii primordiale, care se confundă cu lumina iubirii.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poezia ce deschide volumul, este o dovadă în plus a faptului că, prin poezie şi iubire, poţi ajunge la adâncurile sufletului (“căci eu iubesc/ şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte”), deoarece, atunci când iubeşti tot, poţi cunoaşte/pătrunde totul. Autorul preferă să se exprime la persoana I, eul poetic fiind centrul discursului său liric, al lumii sale interioare, în analogie cu universul; “corola de minuni a lumii” reprezintă, de fapt, tainele universului cel atât de îndrăgit de Blaga, pe care acesta vrea să îl protejeze şi cu care eul se contopeşte. Ideea de mister este amplificată de anumiţi termeni, ca: “întunecata zare”, “taina nopţii”, “largi fiori de sfânt mister”, “vraja nepătrunsului ascuns”, “adâncimi de întuneric”, “taine”.
Abundenţa metaforelor dă culoare poeziei, într-o imagine modernă, inovatoare: “florile” reprezintă viaţa sau frumuseţea neprihănită, “ochii” semnifică cunoaşterea, “buzele” sunt un simbol pentru comunicare, iar “mormintele” sugerează moartea şi misterul acesteia. Niciun termen nu este folosit la întâmplare, Blaga îşi pictează “tabloul” cu minuţiozitate, având însă grijă să nu-şi dezvăluie în întregime eul creator. Se realizează, astfel, un echilibru între raportul eului cu sine însuşi, pe de o parte, şi cu lumea înconjurătoare, pe de altă parte, rezultând un act poetic de mare rafinament.
A doua poezie din volum, “Lumina”, are, de asemenea, conotaţii filozofice, prin corelarea luminii primordiale cu lumina izvorâtă din cel mai înălţător simţământ uman, iubirea: “Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi/ din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?”.
În poezia “Vreau să joc!”, din acelaşi volum, Blaga surprinde divinul din om, faptul că fiecare dintre noi este o fărâmă de Dumnezeu sau că El sălăşluieşte înăuntrul nostru, trebuind doar să-L lăsăm să se manifeste. Este o viziune idealistă a libertăţii spiritului zburdând liber, fără graniţe sau oprelişti, acolo unde îl poartă imaginaţia: “…vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!/ Să nu se simtă Dumnezeu/ în mine/ un rob în temniţă – încătuşat!”.
În poezia “Amurg de toamnă”, din cel de-al doilea volum al lui Blaga, “Paşii profetului”, apărut în anul 1921, transpare apropierea poetului de spaţiul rustic, natura conferindu-i acestuia, ca de fiecare dată, o bucurie nemărginită. Poezia face analogia între descrierea amurgului într-o zi de toamnă şi starea interioară a poetului, când sufletul îi vibrează de melancolie. Predomină metaforele sugestive şi îndrăzneţe, lumina amurgului sugerând, de fapt, apusul din sufletul zbuciumat al autorului, suflet care a urcat, cândva, pe culmile extazului: “Din vârf de munţi amurgul suflă/ cu buze roşii/ în spuza unor nori…”. “Jeraticul ascuns” semnifică pasiunile din trecutul său, din care a mai rămas, în prezent, doar “cenuşa”.
“Frunza” din strofa a doua sugerează foarte bine fragilitatea sufletului poetului, pentru care povara iubirii este prea mare: “O rază/ ce vine goană din apus/ şi-adună aripile şi se lasă tremurând/ pe-o frunză:/ dar e prea grea povara şi frunza cade”. “Raza” reprezintă, aşa cum era de aşteptat, pasiunea, o “apăsare” plăcută, dar dificil de suportat de către un suflet extrem de sensibil ca al său.
Ultima strofă dezvăluie teama autorului de tot ceea ce i-ar putea răni şi mai mult inima cu înveliş de mătase: “O, sufletul”/ Să mi-l ascund mai bine-n piept/ şi mai adânc/ să nu-l ajungă nicio rază de lumină:/ s-ar prăbuşi…”.
Poezia “În marea trecere”, care dă titlul celui de-al treilea volum, apărut în anul 1924, este o meditaţie asupra sensurilor veşnice ale existenţei, de care poetul se simte legat pentru totdeauna: “Nimic nu vrea să fie altfel decât este.” Este descrisă foarte sugestiv prăpastia dintre armonia unei lumi de poveste (“Soarele-n zenit ţine cântarul zilei./ Cerul se dăruieşte apelor de jos./ Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere/ îşi privesc fără de spaimă umbra în albii…”) şi frământarea din sufletul poetului, răvăşit de nostalgia copilăriei pierdute definitiv: “Numai sângele meu strigă prin păduri/ după îndepărtata-i copilărie/ ca un cerb bătrân/ după ciuta lui pierdută în moarte…”.
Poezia “Psalm”, din acelaşi volum, este un strigăt disperat al solitudinii din sufletul autorului, care se simte abandonat de Creator în vâltoarea unei vieţi incerte. Teama de neant predomină pe tot parcursul confesiunii lirice, poetul conştientizând adâncimea abisului dintre el şi Dumnezeu: ”fără să-mi fi fost vreodată aproape/ te-am pierdut pentru totdeauna”. Autorul îi reproşează “Marelui Anonim” că i-a întors spatele atunci când a avut nevoie de El: “În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug/ …de n-ai fi mai înrudit cu moartea/ decât cu viaţa,/ mi-ai vorbi.”
“Sunt numai tină şi rană” sugerează dimensiunea dezastrului pe care absenţa lui Dumnezeu l-a produs în sufletul poetului. Incertitudinea relaţiei dintre poet (om) şi divinitate naşte întrebări fără răspuns: “… arată-te, Doamne,/ să ştiu ce-aştepţi de la mine!/ Să prind din văzduh suliţa veninoasă/ din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?/ Ori nu doreşti nimic?...”.
Finalul aduce noi incertitudini, căci fricii şi neliniştii li se adaugă tristeţea revelaţiei unui drum fără întoarcere, departe de speranţa în salvarea sufletului: “Dumnezeule, de-acum ce mă fac?/ În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup/ ca de-o haină pe care-o laşi în drum.” Poetul conştientizează că înălţarea sufletului se poate produce doar prin renunţarea la fiinţa materială, la ego şi la plăcerile lumeşti, ca scop esenţial al existenţei.
Volumul “Lauda somnului”, apărut în anul 1929, extinde marile teme lirice dezbătute de Blaga în cartea anterioară, continuând atmosfera de neputinţă (şi) a comunicării, de tristeţe metafizică. Peisajul devine apocaliptic, în contradicţie totală cu primele două volume ale sale; apare şi mai pregnant conştiinţa efemerităţii, disperarea, imaginea constantă a morţii.
Poezia “Paradis în destrămare”, din acest volum, după cum sugerează şi titlul, relevă o imagine înspăimântătoare a universului aflat în pericolul de a se autodistruge, din cauza îndepărtării de credinţa adevărată: “…serafimi cu păr nins/ însetează după adevăr,/ dar apele din fântâni/ refuză găleţile lor…” În timp ce “arhanghelii se plâng/ de greutatea aripelor”, “porumbelul sfântului duh/ cu pliscul stinge cele din urmă lumini”, iar “îngeri goi/ zgribulind se culcă în fân:/ vai mie, vai ţie…”. Aceste fragmente surprind desacralizarea lumii transcendente şi a celei din planul terestru, consecutiv. Poezia se termină tot într-o notă pesimistă, demoralizatoare: “odată vor putrezi şi îngerii sub glie/ ţărâna va seca poveştile/ din trupul trist”.
Volumele “La cumpăna apelor” (1933) şi “La curţile dorului” (1938) sunt inspirate din folclor şi mitologie, completând imaginea de mare poet a lui Blaga. Fiorul liric este prezent, la fel şi autenticitatea metaforelor, versurile remarcându-se însă prin simplitate şi clasicitate. Neliniştile din sufletul autorului şi teama de moarte sunt, de asemenea, prezente. Începe, pentru poet, o nouă etapă, de acceptare, de resemnare cu destinul adesea potrivnic, care nu i-a oferit şansa de a găsi toate răspunsurile. Poezii mai reprezentative din aceste volume sunt: “Din adânc”, “Stă în codru fără slavă”, “La curţile dorului”, “Ciocârlia”, Ursul cu crin” etc.
În poezia “Autoportret”, din volumul “Nebănuitele trepte” (titlu extrem de sugestiv pentru reliefarea treptelor cunoaşterii, în drumul spinos al omului spre evoluţia spirituală), apărut în anul 1943, autorul nu se sfieşte să îşi “etaleze”, cu sinceritate – vorbind despre sine la persoana a III-a – zbuciumul sufletesc şi dorinţa de aflare a liniştii, a păcii mult râvnite, într-o căutare perpetuă: “Lucian Blaga e mut ca o lebădă./ În patria sa/ zăpada făpturii ţine loc de cuvânt./ Sufletul lui e în căutare,/ în mută, seculară căutare/ de totdeauna…”. “Patria sa” reprezintă universul său interior, iar “zăpada făpturii”, spiritul, care se află într-o perenă navigare prin(tre) tainele universului, dincolo de graniţele invizibile, impuse de Creatorul nostru.
Ultima strofă sugerează căutarea vieţii de dincolo de moarte, speranţa poetului că totul nu se sfârşeşte aici şi acum, ci are continuitate, undeva, într-o lume imaterială, paradisiacă, departe de forţele răului: “El caută apa/ din care curcubeul/ îşi bea frumuseţea şi nefiinţa”. “Apa” simbolizează viaţa, care, în viziunea blagiană, are, într-o altă lume (de după moarte), frumuseţea curcubeului. Întregul volum este încărcat de speranţă şi încredere, simţăminte transmise acut şi cititorului.
Toate volumele de versuri, antume (“Poemele luminii”, “Paşii profetului”, “În marea trecere”, “Lauda somnului”, “La cumpăna apelor”, “La curţile dorului”, “Poezii” – ediţie definitivă, “Nebănuitele trepte”) şi postume, precum şi întreaga operă a lui Blaga, sunt subordonate meditaţiei, misterului, viziunilor metafizice ale poetului. De la caracterul bucolic al primelor două volume, el trece la temerile existenţiale şi tristeţea din următoarele două, ajungând la redescoperirea armoniei cu natura şi la acea linişte interioară, dobândită odată cu instalarea senectuţii, în celelalte volume.
Blaga deţine un sistem propriu de filozofie, pe care îl aplică şi în poeziile sale, situându-se deseori la graniţa dintre tradiţionalism şi modernism, contemporanii săi neştiind exact unde să îl încadreze. După criticul literar Eugen Simion, el avea capacitatea de a fi, concomitent, şi modern, şi tradiţionalist, cu un talent de a-şi exprima trăirile în mod metaforic, demn de invidiat. Versurile poetului filozof, “poetul neliniştilor”, sunt indubitabil atinse (şi) de bagheta creaţiei populare, care-şi va pune amprenta pe mare parte din poeziile sale. Legătura sa puternică cu satul natal, cu părinţii, îl metamorfozează în omul-poet de mai târziu.
Poezia blagiană este un subiect imposibil de epuizat, deoarece conţine universul interior al poetului, o lume imaginativă fără limite. Bazată pe antagonismul lumină-întuneric, individ-cosmos, viaţă (iubire)-moarte, ea aduce un suflu proaspăt inegalabil în poezia din perioada interbelică, prospeţime pe care şi-a păstrat-o până astăzi. Este o fântână cu apă vie, din care poeţii din zilele noastre se pot adăpa continuu cu seva cuvântului adevărat, încărcat de sensuri…
-->
Comentarii
Un eseu profund si de o documentare desavarsita .
O analiza a operei acestui colos al culturii romanesti si nu numai.
Mi-ar fi placut sa vorbiti putin si de Trilogia culturii mai ales dar si de proza lui Blaga
Felicitari draga Doamna Camelia Ardelean
Vă mulţumesc, stimată doamnă Vîlceanu! Cu drag,
Lecturat cu mare plăcere! Felicitări!
Mulţumiri sincere: Mihai Arsene, Gheorghe Pârlea, Maria-Ileana Tănase, pentru lectură şi semn! Cu prietenie,
Mulţumesc, Lenuş Lungu, pentru completările binevenite! Într-adevăr, opera lui Blaga este un univers de gândire şi filozofie, inepuizabil! Oricât l-ai citi, mereu parcă descoperi ceva nou, e o lecţie continuă pentru noi, cititorii! Cu drag,
Mulţumesc, Nicoleta Mija, de empatie şi frumoasele cuvinte! Cu drag,
Aşa este, Nitu Constantin! Mulţumesc de prezenţă şi comentariu! Cu prietenie,
Mulţumesc, dragă Mimi, pentru lectură şi aprecieri! Te îmbrăţişez!
Lucian Blaga
Poet, prozator, dramaturg, filozof, traducător. S-a născut în comuna Lancrăm, județul Alba, la 9 mai 1895. Este fiul preotului Isidor Blaga și al Anei ( născută Moga). A avut o copilărie sub semnul tăcerii deoarece până la 4 ani nu a putut sa vorbească, după cum se autodefinește într-un vers ” Lucian Blaga e mut ca o lebădă”. Crescut într-o familie cu tradiții intelectuale, și-a făcut studiile elementare la gimnaziul german din Sebeș și pe cele medii la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov ( 1906-1914). Se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu, pe care îl va absolvi în 1917. Între 1917-1920, frecventează cursurile Facultății de Filozofie din Viena, obținând titlul de doctor. Este redactor la revistele „Cultura” din Cluj și „Banatul” din Lugoj între 1920-1926. În 1926 intră în diplomație. În 1938, este ministru al României în Portugalia. În 1935, i se oferă Marele Premiu al Academiei Române pentru poezie. Este profesor la catedră de filozofie a culturii din Cluj, iar din 1948 lucrează la Institutul de Istorie al Academiei. A fost unul dintre întemeietorii revistei „Gândirea” (1921) din Cluj. Traduce din Goethe și Lessing. La 26 martie 1910, debutează în revistă „Tribuna” din Arad cu poezia ” Pe țărm”. Debutul editorial al lui Blaga se realizează odată cu tipărirea volumului „Poemele luminii” în 1919, la Sibiu, volum salutat și încurajat de Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Ovid Denusianu. Blaga a elaborat un vast sistem de gândire prin care dă un răspuns întrebărilor tulburătoare despre originea lumii și a vieții, despre destinul și esența conștiinței umane. Dezvăluind orizontul misterului și al revelației, Blaga accentuează singularitatea omului în univers, măreția și tragismul condiției lui. În „Spațiul mioritic”, inclus în „Trilogia cunoașterii”, Blaga consideră sufletul românesc solidar cu un orizont spațial profund, constituit din plai, numit mioritic ( configurația deal-vale prelungindu-se la infinit). În volumul de poezii ” Poemele luminii”, atitudinea lirică fundamentală este elanul dezlănțuit frenetic al cărui spațiu devine nemărginirea cosmică. Esența cunoașterii poetice stă în intensitatea tainelor sub văpaia simțirii. În „Pașii profetului”, poetul surprinde exuberanța vieții terestre în plină vară, în care Pan, zeul devenirii suave și fecunde, este prezent. Este o ipostază a posibilei fericiri în existența idilică. Poetul sondează absolutul în speranța găsirii unui răspuns liniștitor. Dominant este sentimentul însingurării în următoarele volume de versuri: ” În marea trecere”, „Laudă somnului”, ” La cumpăna apelor”. „Marea trecere” este viața în curgerea ei infinită, „laudă somnului” prea mărește inconștientul colectiv, iar ” cumpăna apelor” definește amiaza vieții. Autorul evocă satul în perspectiva mitologică (” Nebănuitele trepte”) sau, conturând lumea semințelor, descoperă existența virtuală a pădurii, a vieții, în „Mirabila sămânță”. În teatrul lui Blaga, personajele devin simboluri pentru forțele stihiate ale vieții. S-a stins din viață la Cluj, pe 6 mai 1961, fiind înmormântat pe 9 mai 1961, în cimitirul bisericii din Lancrăm.
Opera
poezie: Poemele luminii 1919; Pașii profetului 1921; În marea trecere 1924; Laudă somnului 1929; La cumpăna apelor 1933; La curțile dorului 1938; Nebănuitele trepte 1943.
Proză: Pietre pentru templul meu 1919; Ferestre colorate, însemnări și fragmente 1920; Spațiul mioritic 1936; Discobolul 1945; Hronicul și cântecul vârstelor 1965;
Teatru: Zamolxe 1921; Tulburarea apelor 1923; Meșterul Manole 1927; Cruciada copiilor 1930; Avram Iancu 1934.
Filozofie: Trilogia cunoașterii 1931-1934; Trilogia culturii 1936-1937; Trilogia valorilor 1939-1942.
Traduceri: Faust de J.W. Goethe 1955; Nathan înțeleptul de Lessing 1956; Opere(două volume) de Lessing 1958.
George Călinescu: ” Acum poeziile sunt străbătute de o temere de taină pământească a morții, de toamnă și de uitare. Spiritualității și utilizări minore, aureolări ale ființelor câmpenești. Fenomene de lumină și angelic, izbucnind în pacea agresată în care murise Pan, ne dau o dedicație bizantină a vechiului panism, încă sălbatică și rurală, pe care am numi-o bucolic creștin.”
Dumitru Micu: ” Dimensiunea spiritului blagian e adâncul. În această rezidă structurala sa înrăurire cu Eminescu. Pogorât din zenit. Luceafărul își proiectează visul de fericire în adâncuri, într-un paradis mineral, acolo unde fantezia creatorului său așezase altădată panteonul dac.”
Lenuș Lungu
(Fragment din cartea Fondatorii Limbii Române)
https://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2016/05/16/lucian-blaga/
Cultura implică un mod ontologic specific uman... o aspiraţie spre revelarea orizontului necunoscutului, revelare pe care omul şi-o face sieşi prin plăsmuiri din cele mai variate, în materiale din cele mai variate şi în tipare stilistice din cele mai variate.Lucian Blaga
-
1
-
2
de 2 Următor →