Ce fericit eram când venea bunicul, Nechita, acasă!
Deși părea un om nesuferit, asprit de grelele încercări la care l-a supus soarta, care l-au făcut inflexibil în convingeri și dominator, eu îi simțeam bunătatea mascată, prin felul cum îmi vorbea și afecțiunea pe care simțeam că mi-o poartă. Multe știa să facă sau să spună ca să-mi capteze atenția și entuziasmul.
Cel mai mult îmi plăcea să mă joc, însoțit de bunicul, la pârâiașul ce tăia ulița și curtea noastră, între casă și șură, cu apă limpede, sărind peste pietre parcă grăbit de cineva ca să ajungă cât mai repede în Crișul Repede.
Eram stăpânul pârâiașului, dar eram darnic cu animalele din gospodărie cînd veneau ca să se adape: vaca, Porumba, mai bătrână cu două zile ca mine, cu vițelul ei, oile și mieii, găinile și rațele, fiindcă puteam să le cunosc și să ne împrietenim.
Bunicul îmi ținea mereu imaginația trează; îmi făcea bărcuțe din hârtie și le priveam fascinat cum plutesc. Îmi povestea despre vapoarele care străbat uriașe mări și oceane.
Dintr-o bucată de scândură, cu un băț înfipt la mijloc – catarugul – și două mai mici, înfipte la capete, cu fire de ață și bucăți de pânză – parâmele și velele – , mi-a construit o corabie. Ce bucuros eram când o puneam să plutească pe pârâiaș și eu eram marinarul cel mai destoinic!
MdR
-->
Comentarii