manole, manole…
în ziua când a fost zidită ana,
manole, sfântul,
și-a visat mormântul
și a zburat ca un icar spre stele,
cu aripi de șindrilă, fără schele,
dar a căzut și-a sărutat pământul
și-acolo și-a găsit mormântul.
în locu-i răsărit-a un izvor,
de-atâta dragoste, de-atâta dor,
că ana lui striga mereu din zid,
de ce, manole, m-ai zidit?
sunt singura icoană
sub crucea mânăstirii
pe care ai jertfit-o
în numele iubirii.
ochiul domnului princiar
era soare pe altar,
se bucura, se desfăta
că nu văzuse-așa ceva,
se terminase-n zori zidirea,
sclipea în soare mânăstirea,
numai glasul anei surd,
se-auzea în jur absurd:
manole, manole,
zidul m-a cuprins,
viața mi s-a stins,
pieptul rău mă doare,
copilașul moare…
vocea lui manole grea,
din fântână –i răspundea:
culcă-te ,ană,-n icoană,
draga nenii, dragă ană,
că această mănăstire
va rămâne pomenire
și ea va fi drept mormânt
pentru pruncul nostru sfânt,
ție, dragă, la picioare,
ți l-am pus pe sfântul soare
și la țâțe, romanițe,
iar la cap, doar flori de mac,
la mijloc ai busuioc,
iară ochii - două stele,
ce cad în apele mele
și în veci ne-om revedea
aici în poiana mea.
bagă, doamne, luna-n stele
să mă duc unde mi-e jele,
bagă, doamne, luna-n nor,
să mă duc unde mi-e dor,
la anuța în pridvor,
adă, doamne, luna-n prag
să mă duc unde mi-e drag.
foaie verde de sulfină,
sunt izvor cu apă lină,
toate stelele mă-ntreabă
unde-mi este ana dragă,
eu le spun că ana mea
s-a făcut pe boltă stea
pe cărarea cerului
la ușița domnului.
mănăstire, mănăstire
toți te privesc cu uimire
dar la rădăcina ta,
am zidit dragostea mea
și de dorul dragei mele
plâng pietrele din vâlcele,
din lacrimile de dor
a ieșit acest izvor…
marţi, 14 august 2012
-->
Comentarii
Frumoasă continuare!