Rămân de strajă tinereții mele,
tot mai puțină pe acest pământ,
în slove scrise mă inspir din stele,
sunt ziditor de pace prin cuvânt.
Am fost mereu același, dar și altul,
un biet copac cu frunzele spre cer,
privind trăirea vieții din înaltul
tăcerilor născute din mister.
Sunt și acum copacul fără nume,
uitat de toți la margine de crâng,
ascult atent din umbră ce se spune
când toți copacii din pădure plâng.
Din plânsul lor, cu lacrimi repetate,
ecouri lungi vor trece peste timp,
vorbindu-vă despre păduri furate
chiar de erau vegheate din Olimp.
De-acum lăsați topoarele acasă,
odihna lor e sfântă pentru noi –
cei doi copaci din rariștea rămasă
pe-o margine cernită de zăvoi.
-->
Comentarii
Mulțumesc cu cele mai frumoase gânduri, Dorina Pop!
„Mereu”... aceeași admirație pentru versurile dumneavoastră.