Pe mal de râu mestecenii plângeau,
stând aplecați spre apa-nvolburată,
iar frunzele șoptind îmi aminteau
că ne-am iubit la umbra lor odată.
Și azi mai stau pe malul povârnit
sub crengile cu frunze dantelate,
dar soarele, mergând spre asfințit,
mi-aduce-n gând doar clipele ratate.
Din drumul lor să le întorc aș vrea,
căci m-asaltează-n fiecare seară
cu amintiri pierdute lângă-o stea
când trenul tău pleca târziu din gară.
Îmi trimiteai prin rama de la geam,
din mâna ta, săruturi simulate,
pe lângă tren mergând le adunam
cu gândurile toate-nlăcrimate.
Aștept de-atunci, să te revăd pe mal
sub ramurile-ntoarse către apă,
să te cuprind cu același ritual
cum numai râul poate să-l priceapă.
De te întorci acum, nu-i prea târziu,
ne vom scălda sub razele de lună,
mestecenii pe mal încă mai știu
povești de dor din frunze să ne spună.
-->
Comentarii
Am promis că vin cu mestecenii după stejari, iată m-am ținut de cuvânt. Tot ceea ce scriu se naște din experiențe trecute și trăiri prezente, evident, cu multă fantezie. Mulțumesc pentru trecere și mesaj!
Pe malul apei, cu idila-n lacrimi
Aceste versuri (cred) v-au inundat.
Iubirea nu poți s-o comprimi
Își duce cursul horărât și sacadat.