Pe mal de râu mestecenii plângeau,
stând aplecați spre apa-nvolburată,
iar frunzele șoptind îmi aminteau
că ne-am iubit la umbra lor odată.
Și azi mai stau pe malul povârnit
sub crengile cu frunze dantelate,
dar soarele, mergând spre asfințit,
mi-aduce-n gând doar clipele ratate.
Din drumul lor să le întorc aș vrea,
căci m-asaltează-n fiecare seară
cu amintiri pierdute lângă-o stea
când trenul tău pleca târziu din gară.
Îmi trimiteai prin rama de la geam,
din mâna ta, săruturi simulate,
pe lângă tren mergând le adunam
cu gândurile toate-nlăcrimate.
Aștept de-atunci, să te revăd pe mal
sub ramurile-ntoarse către apă,
să te cuprind cu același ritual
cum numai râul poate să-l priceapă.
De te întorci acum, nu-i prea târziu,
ne vom scălda sub razele de lună,
mestecenii pe mal încă mai știu
povești de dor din frunze să ne spună.
Comentarii
Am promis că vin cu mestecenii după stejari, iată m-am ținut de cuvânt. Tot ceea ce scriu se naște din experiențe trecute și trăiri prezente, evident, cu multă fantezie. Mulțumesc pentru trecere și mesaj!
Pe malul apei, cu idila-n lacrimi
Aceste versuri (cred) v-au inundat.
Iubirea nu poți s-o comprimi
Își duce cursul horărât și sacadat.