Peisajul imaculat al vastei câmpii Vastitas Borealis păru deranjat de lunga dâră de praf auriu lăsată în urmă de către un călăreț singuratec.
Ce căuta tocmai aici, în această pustietate dezolantă a lui Marte, putem să descoperim defocalizând un pic și prelungind axa pe care acesta se deplasează cu aplicată perseverență: orășelul minier Assante.
Calul, un specimen absolut impunător, de departe produsul de marcă al laboratoarelor Mayer, cu copite largi care nu se afundau în nisipul fin și patru perechi de plămâni care absorbeau fornăind rara atmosferă a planetei prin deschiderile de pe piept, galopa dezlănțuit în timp ce stăpânul lui își mai privi odată cronologiul:
09.47’, voi ajunge la timp. Hai, Roșu, mai multă silință, ce naiba?!
Armăsarul fornăi adânc și trecu într-un galop accelerat.
Confesorul și judecătorul de pace Egidijus Kūris Silvius uda cu dedicație mica grădină cu flori din fața casei gândind la ultima solicitare a sindicatului minerilor și la împotrivirea acerbă a consorțiului Minerals de pe Terra. Trebuia să ia o hotărâre înțeleaptă care să fie respectată de ambele părți. Șopti două vorbe în laringofon și, aproape instantaneu, Ju Sing apăru făcând o plecăciune adâncă.
− Mergi, te rog, la sindicat și transmite-le propunerea aceasta. Roagă-i să-și facă și ei verificările și să-mi comunice dacă estimarea mea este corectă. Apoi mergi la sediul Minerals și transmite mai întâi propunerea mea apoi acceptul formal al sindicatului.
− Sunteți aproape sigur că Sindicatul va accepta...
− Probabilistic, cu o certitudine de 98%. Am făcut acolo toate predicțiile. Toate duc la o înrăutățire a relațiilor pe viitor ceea ce va dăuna ambelor părți. Mergi. La întoarcere treci prin piață, uite lista.
− Am înțeles. Am plecat. Ju se îndepărtă de-andărătelea deși știa că asta îl enerva pe judecător, sau poate tocmai de aceea.
Silvius ridică sprânceana dreaptă dar nu-i oferi satisfacție lui Ju Sing care se îndreptă de șale și păși, demn, spre ieșire.
Era o zi însorită, după mai bine de 300 de ani de teraformare furtunile de praf erau din ce în ce mai rare, iar atmosfera se îmbunătățise vizibil.
Uriașele giroscoape de la poli își făceau treaba, grăbind planeta în jocul ei de titirez. Noaptea uriașele aurore boreale făceau diferența dintre un Marte amorf așa cum fusese găsit de pământeni acum 500 de ani și unul electromagnetic și geologic viu așa cum tindea să devină acum. Doar efectul Coriolis devenea cumva supărător, apa având tendința de a curge strâmb.
Ju Sing habar n-avea de forța Coriolis căci, născut pe Marte, urechea internă îi corecta automat direcția ce tindea spre dreapta. Nu la fel se întâmpla cu călărețul care, ajuns la stația de decontaminare, avea probleme în a apuca paharul de apă cu care, prin tradiție, sunt întâmpinați ospeții: Ăsta nu-i de pe aici... ronțăi mental Sing și curiozitatea , nativă, i se accentuă.
Scană cu atenție musafirul:
Un tânăr cam la 28 de ani, bine proporționat la cei aproape 2 metri înălțime, echipat într-un costum de deșert sofisticat, mai mult ca sigur de proveniență terrană, și care, atunci când își dădu gluga de praf de pe cap, descoperi un chip orgolios, fără a fi înfumurat, cu doi ochi verzi smarald și o hălăciugă de păr de culoarea argintului.
Tânărul acceptă paharul cu apă cu o plecăciune îl duse la buze, dar privirea iscoditoare a lui Ju remarcă că nu a băut din apă. Apoi se întoarse către oficialul de la secție:
− Sunteți amabil să mă îndreptați către biroul Domnului Judecător de Pace Egidijus?!
Ju Sing avu o tresărire:
− Casa domnului judecător se află la capătul piațetei, o clădire orange, se băgă în seamă sub privirea dojenitoare a Oficialului.
− Mulțumesc! spuse străinul și încălecă dintr-o mișcare bidiviul:
− Hai Roșu!
Să stăruim un pic asupra mândrului călăreț.
Yan Brad provine dintr-un lung șir de exploratori și colonizatori. Familia înstărită i-a permis o copilărie peste medie fiind pregătit la cele mai bune case de învățământ de pe Terra. Cu grad de căpitan- comandor a participat la luptele de pe Venus unde s-a salvat in extremis după ce, eroic, a sabotat un crușișător inamic. În retragere se dedică explorării sistemului solar, iar pentru trei ani nimeni nu a mai auzit de el. Apariția lui aici, acum, pe Marte, după o atât de îndelungată absență este, ea însăși, un mister.
Silvius auzi tânguirea leneșă a porții care anunța un vizitator:
Doar i-am zis lui Ju să schimbe melodia asta, parcă-i corul sufletelor chinuite în infern.
− Domnul Judecător de Pace Egidijus?
− În persoană.
− Vă cer scuze! Nerăbdarea tânărului era aproape evidentă: A trecut cumva pe la D-voastră cineva care să întrebe de mine?
− Dacă sunteți amabil să-mi spuneți cum vă numiți poate am să vă pot răspunde...
− Mii de scuze! Bidiviul bătu un trap ușor, simțind fâstâceala bărbatului: Mă numesc Yan Brad , iar numele persoanei care, pe care, care ar trebui să vină este Adela,hmmm, domnișoara Adela.
− Din păcate, tinere, răspunsul meu este: Nu.
− Bine! Tânărul își privi din nou cronologiul și.. aproape nepoliticos, dădu ghies bidiviului.
Judecătorul avu un zâmbet interior: Grele vremi pentru prietenul nostru.
Ju, care uitase de sindicate, se strecurase cu abilitatea înăscută a nației și trăgea cu urechea.
Nu trecu mult și, pe măsură ce un cal nărăvaș încălecat de un bărbat aproape nervos, se preumbla prin micul târg, pariurile începură a curge, căci devenise evident: Tânărul își dăduse întâlnire cu aleasa inimii lui, taman aici, în fundul asta de lume.
Va veni ea? Un șir de pariuri.
Dacă va veni căsătoria va avea loc? Alt șir de pariuri.
De ce aleseseră cei doi tineri, dacă și ea era tânără și nu doar un aranjament pecuniar, tocmai acest orășel în care altă distracție nu era decât veșnica dispută între Sindicatul Minerilor și Reprezentanța Companiei Minerals?
Ju își freca mâinile. De 10 ani în slujba Judecătorului, furase meserie și știa să jongleze cu probabilitățile. Indiferent de rezultate, contul lui se va rotunji considerabil.
Yan în schimb se perpelea tot uitându-se la sofisticatul cronologiul pe la brațul drept:
− Am ajustat la timpul local, cum de nu mi-am dat seama... nu am specificat în ce coordonate... ce dobitoc, ea... poate că... dar nu, am zis clar: Ora 10 și 37 de minute. Privi spre cer. Phobos urca agale. La 10 și 37 trebuia să fie alinierea... Ronțăind amarnic și cu ochii pe cronograf abătu calul spre casa judecătorului.
În timpul ăsta la poarta din sud se prezentă un alt călăreț. Iapa lui de un an avea spume la piept și, nepoliticos, ignoră paharul de apă grăbind cu o biciușcă animalul după ce trecu prin ecluza septică.
Și acest călător, îmbrăcat sofisticat cu un costum de exterior, cu cască aluminizată era animat de aceeași grabă.
Părea să cunoască locurile și, fără a se complica prea mult, ajunse pe drumul cel mai scurt la casa judecătorului.
Cei doi călători se priviră. Noul venit își scoase cu un gest familiar casca și-o agăța în bandurieră.
Își scutură peltele roșii și-l privi, candid, pe Yan:
− Am întârziat?
*
Ne află acum, cu două săptămâni în urmă, pe Terra.
Biroul lui Sergio Brad era mare, așa cum se cade a fi biroul Directorului Executiv și al Acționarului Principal al Companiei Miniere Minerals, dar nu impresionant ci mai degrabă funcțional.
La cei aproape 60 de ani era un bărbat încă prezentabil, înalt peste medie, lat în umeri, cu o față colțuroasă, dar virilă, și o pereche de ochi verzi. Părul, de culoarea argintului topit era des și-i tot aluneca spre sprâncenele cam albicioase de unde în retrimitea la locul său cu un zvâcnet al capului care devenise un proverbial tic nervos, indicator neprețuit a dispoziției celui care conducea o companie listată pe bursă la o cifră cu multe zerouri în coadă.
În acea seară superbă de primăvară directorul ședea în fotoliul întors spre geam și admira, de la înălțimea celor 28 de etaje, apusul care poleia cu aur clădirile ce se pierdeau în depărtare.
Tocmai își petrecea agale degetele răsfirate prin păr ridicându-l peste cap, semn al unei dispoziții excelente, când un clinchet discret îl anunță că a primit un mesaj.
Se întoarse spre birou, citi mesajul și, brusc, capul îi zvâcni spre dreapta. Atinse o tastă:
− Să vină la mine John. Urgent!
Asistentul Personal al Directorului era opusul total al acestuia, de parcă Sergio Brad îl alesese special așa pentru a nu-i face concurență. Se rostogoli până în fața biroului, gâfînd și roșu la față, ținând vajnic în mână o antică agendă digitală de care nu voia chip, să se despartă:
− Ordin, Patroane!
− Fă, în regim de urgență, pregătirile pentru o călătorie.
− Aș putea să știu și eu unde mergem?
− Pe Marte!
John dădu să deschidă gura dar, văzând zvâgnetul capului și privirea aprinsă a șefului său, înghiți în sec și se agită spre ieșire.
− Imediat, Domnule Director! Imediat!
La doar câteva mile depărtare, la periferia orașului, într-o vilă micuță, dar cochetă, scena de mai sus se desfășură aproape identic cu diferența că, Dromickete Ravisan, Liderul de Sindicat al Corporației Miniere Minerals, după ce își anunță plecarea, îl chemă la el pe adjunctul și camaradul său Julius și, după un sfat de taină de aproape două ore, luară prima și cea mai rapidă navetă spre Marte.
*
− 12 secunde, mormăi Yan și pasă un deget către poartă. Tânguirea asiatică se auzi din nou, iar judecătorul își făcu apariția:
− Da? Vă pot ajuta într-un fel?
− Dumneavoastră, ca judecător de pace puteți face sau desface căsătorii?
Ju stârni încă un rând de pariuri.
− Da! Răspunse judecătorul.
− Bine. Eu, Yan Brad și cu Domnișoara Adela Ravisan, aici de față, dorim a ne căsători. Uitați acreditările.
Confesorul și Judecătorul de Pace Egidijus Kūris Silvius, parcurse documentele și săltă sprânceana dreaptă:
− Este vorba despre… acel Ravisan?
− Da! Vedeți vreun impediment? Tânărul ridică privirea spre judecător și-și bombă pieptul.
− Nici un impediment, zâmbi fin judecătorul. Dacă dorința este reciprocă acest fapt, prin puterea care mi s-a încredințat, va deveni posibil. Poftiți vă rog în biroul meu, îl voi trimite pe aprod după martori.
− Nu s-ar putea mai repede? La urgență. Suntem în întârziere.
− Desigur! Hârșit în experiența de peste 30 de ani, judecătorul nu mai făcu nici un alt comentariu, doar se aplecă peste verandă și strigă:
− Ju, știu că ești acolo. Ia acreditările și treci la aparat. În calitate de martor, dar și ca Aprod al Biroului Districtual, știi că ce-ai auzit și ce vei auzi de acum înainte aici, aici va rămâne. Nu-i așa?
− Așa-i, mormăi cu jumătate de gură Sing, luîndu-și adio de la încă o serie de pariuri și, după ce scană acreditările celor doi, ridică privirea: Se confirmă, Domnule Judecător.
Acesta intră abrupt în subiect:
− Tu, Yan Brad, fiul lui Sergio Brad și al Luisei Brad, consimți a o lua în căsătorie pe Adela Ravisan, fiica lui Dromickete și Ana Ravisan?
− Da.
− Tu, Adela Ravisan, fiica lui Dromickete și Ana Ravisan, consimți a lua în căsătorie pe Yan Brad, fiul lui Sergio Brad și al Luisei Brad?
− Da!
− Prin puterea dată și luând la cunoștiință acceptul vostru, vă declar: soț și soție!
Poți săruta mireasa.
Cei doi se sărutară pasional, iar Ju Sing aplaudă cu înflăcărare.
− Acum, se desprinse Yan cu delicatețe din îmbrățișare, am mai avea un document de întocmit.
− Dacă stă în puterea mea, cu mare plăcere.
− Dorim să cumpărăm o parcelă de pământ din extravilanul localității Assante. Tot în regim de urgență.
− Dacă este din extravilan nu va va trebui să convoc consilierii locali, se poate. Să văd coordonatele.
Judecătorul privi hârtia:
− Dar este în munți…
− Există vreun impediment?
− Absolut nici unul, mustăci judecătorul, dacă asta vă este dorința. Ju! Treci la aparat.
Câtă vreme Ju întocmea documentele judecătorul îi atenționă pe cei doi proaspeți însurăței:
− Probabil știți, de vreme ce ați ales acest loc, dar eu îmi fac datoria de a vă spune că drumul până acolo este anevoios, chiar primejdios pentru cei care nu au experiență. Am făcut numeroase expediții de cartografiere pe vremea când eram mai tânăr, doar un venetic ambițios, și știu ce vorbesc.
− Mulțumim de grijă, vorbi Adela. Amândoi suntem alpiniști experimentați cu multe expediții atât pe Terra cît și în Sistem. Ne vom descurca. Dar nu refuzăm un ajutor din partea cuiva care cunoaște bine locurile, continuă fata și-l strânse de mână pe Yan care era pe cale să protesteze.
Ju apăru cu un vraf de documente: Vă costă 300 de credite. Semnați aici!
− Domnule judecător: 500 de credite, acoperitor cred...
− Perfect,spuse Egidijus. Cu toată graba, până pregătește Ju caii, cred că putem lua un prânz frugal..
− Plecăm, se agită Sing, unde?
− Olimpus Mons.
− Văleu!
*
Multă lume din Assante n-ar fi fost tocmai bucuroasă aflând că proaspătul soț al frumoasei Adela este tocmai fiul acționarului principal de la Minerals, dar probabil s-ar fi înduioșat aflând că Adela Ravisan este fiica liderului de sindicat Ravisan, cunoscut ca virulent oponent al societății miniere, intuind un conflict de interese pe care tinerii căsătoriți l-au depășit cu aplomb și cu o mare doză de umor, unindu-și destinele chiar în fieful ambilor părinți.
Și, în timp ce în oraș scandalul stătea să izbucnească, caii proaspeților însurăței, urmați de de cei ai Judecătorului Egidijus și a aprodului Ju, galopau întins către o destinație aflată în munții Olympus Mons, cei mai înalți munți din sistemul solar, cel mai dezolant loc de pe Marte.
Dar de ce această grabă? Dacă, până la un punct, ea ar putea fi justificată de fronda adusă ambelor familii, acum, când căsătoria era legală, parafată, și supervizată de un judecător de pace, autoritate supremă, cel puțin pe Marte, în astfel de lucrări, ce-i împingea pe călăreți în galopul, care-i sfârșea pe cei patru cai, și mai ales într-o direcție care nu aducea nimic bun, căci zona era recunoscută prin desele și imprevizibilele avalanșe ca și prin uscăciunea datorată stâncilor calcaroase care absorbeau, fără milă, și ultimul strop de umezeală?
Un răspuns am putea avea dacă ne-am apleca un pic și asupra vieții celor doi părinți, cu destine îngemănate până la un punct după care s-au înspicat dramatic.
Iată deci cum, acum mai bine de 40 de ani, doi tineri și promițători astronomi, Segio Brad și Dromikete Ravisan, prieteni nedespărțiți, fac o descoperire uluitoare. Unul din asteroizii care se îngrămădesc pe orbita dintre Marte și Jupiter, așa numita: centură de asteroizi, a dispărut.
Subiectul, chiar dacă la început a stârnit ceva vâlvă, s-a stins rapid sub atacurile concertate ale astronomilor mai în vârstă care i-au luat în derâdere pe cei doi tineri și apoi, pentru că evidența îi stânjeneau în cariera academică, au îngropat totul în derizoriu.
Dacă Sergio Brad, mai diplomat, propuse să aștepte până la prima expediție spre centură pentru o documentare in situ, Dromickete, fire mai impulsivă, se luă la harță cu întregul colectiv academic sfârșind prin a fi exclus din Uniunea Astronomică Internațională, anatema picând și pe colegul și tovarășul acestuia.
Cearta a fost violentă, Sergio acuzându-l pe Dromickete că i-a distrus cariera universitară, iar acesta din urmă de lașitate. Cele câteva remarci nefericite privitoare la statul de băiat de bani gata pe care l-ar avea Brad puseră paie pe foc cei doi încăierându-se de-a dreptul și fiind despărțiți cu greu. Ruptura părând definitivă fiecare plecă pe drumul său.
Astfel, tânărul Sergio se axează pe descoperirea de asteroizi auriferi și devine relativ repede extrem de bogat reușind a deveni acționar principal și director al Companiei Miniere Minerals în timp ce, mai sufletistul Dromickete, intră în mișcarea de sindicat unde, datorită felului său bătăios și fără compromisuri, reușește să se ridice la nivelul de lider de sindicat.
Ironia sorții îi urmărește căci, atunci când Agenția Spațială Terrană hotărăște construirea celui mai mare telescop optic pe Phobos, vechea pasiune și misterul care le ronțăise tinerețea izbucnește din nou, cu o și mai mare virulență, așa încât amândoi se mută pe Marte, primul în măsura prerogativelor sale de acționar principal celălalt, abandonând o carieră care se întrevedea promițătoare, pe Pământ, și acceptând a deveni liderul de sindicat al lucrătorilor de la Minerals, pe Marte.
A urmat o relație cel puțin paradoxală. Dacă în chestiuni mercantile se dovedeau inamici înverșunați, încât deveniseră spaima judecătorilor de pace, vechea pasiune îi unea din nou, petrecând zile în șir la observatorul de pe Phobos, cartografiind la ”sânge” centura de asteroizi, pentru a demonsta, acum, la maturitate, că ceea ce descoperiseră la tinerețe, descoperire ce le schimbaseră viețile, nu era o iluzie de copii cu caș în gură, ci un fapt irefutabil.
În toată acestă zbatere, ca întotdeauna atunci când vine vorba de bărbați cu o personalitate puternică, cele care au avut de suferit au fost cele două familii lăsate pe Terra, unde erau vizitate, haotic și mai ales când interesele de serviciu impunea o deplasare la sediile centrale.
Cei doi copii, Yan și Adela, crescură abia cunoscându-și tații și, cum așchiile nu sar departe, avură, în paralel, cam aceiași evoluție.
Se întâlniră la primul curs de astronomie aplicată de la Universitatea Princeton și se recunoscură așa cum făcuseră și tațiilor lor, ca suflete pereche. La început timid, apoi din ce în ce mai virulentă, o dragoste cu năbădăi îi acapară pe amândoi, devenind o legendă în istoria campusului la despărțiri cu cântec și împăcări fulgerătoare.
Acum, cu diplomele în buzunări, tocmai puseseră de o nouă ceartă. Yan dorea să-și satisfacă stagiul militar, cu dorința sinceră de a-și perfecționa abilitățile de pilot, în timp ce Adela dorea plecarea în prima expediție interplanetară către Sirius.
Războiul, primul după aproape 700 de ani de pace, a pus capăt planurilor Adelei care, voluntară fiind, s-a afiliat Corpului Salvatorilor de Pace.
Au urmat momente grele pe care cei doi tineri le-au depășit cu brio, dar nu și fără grele tare sufletești.
Rațiunea a învins în cele din urmă. Războiul a luat sfârșit.
Yan s-a lăsat la vatră cu gradul de căpitan-comandor și o medalie pentru eroism, iar Adela ca adjunct server de organe la ”Medici fără frontiere”
S-au regăsit cu greu, într-o lume schimbată, suspicioasă, o lume de după război.
Venus și-a găsit independența mult dorită, Marte a primit statut neafiliat iar Luna, pentru care s-au dat cele mai aprige bătălii, a devenit un protectorat ONU, până la Lagrage II.
Întâlnirea a fost rece. Ea nemaivăzând în soldatul rigid și încruntat pe adolescentul de care se îndrăgostise, el nemaivăzând în femeia uscată și cu ochi febrili pe fețița îmbujorată și naivă de abia acum trei ani.
Dar alchimia lucrează și cei doi, după tainice plimbări în care, mână în mână, și-au povestit aventurile au hotărât să-și unească destinele, acum, în fluviul vieții care le-a demonstrat cât de ușor se pot pierde.
Dar cum puteau face asta?
Distanța dintre părinții lor devenise de-a dreptul antagonistă. Deși participarea lor la efortul de război îi aduseseră la un numitor comun, militarizarea minelor de extrație a stronțiului i-a separat ideologic. Fărâma care-i apropia, ideea, s-a destrămat odată cu atacul venusian asupra stației de relee de pe Phobos urmată de distrugerea observatorului Planitium. Cei doi au revenit pe Terra, unul ca director executiv al Societății Miniere Minerals, celălalt ca Șef de Sindicat al aceluiași consorțiu devenind și mai aprigi inamici.
Cei doi tineri realizară că singura modalitate de apropiere a celor două familii era aceea de a demonstra că descoperirea făcută de aceștia este reală, că asteroidul misterios chiar există.
*
− Nu înțeleg ce căutăm în pustietatea asta. Secretarul Personal al Directorului Executiv al Companiei Miniere Minerals se frecă cu aplicație la dosul dolofan, greu încercat în ultimile ore de când călărea o iapă, nărăvașă și încăpățânată, pe urmele șefului lui. Tot drumul Sergio Brad stătuse încruntat și inabordabil încât, cunoscând bine marfa, John se abținuse a pune întrebări. Acum, cum se apropiau de locul pe care directorul îl indicase, consideră că e bine să afle câteva detalii.
Fără un cuvânt acesta îi întinse o hârtie.
John citi:
”Mă însor cu fata lui Ravisan. Mai poți împiedica asta doar dacă vii pe Marte fix în locația și data de pe verso.”
− Cine se însoară în asemenea pustietăți? Ești sigur că-i scrisoare de la băiatul tău?
− Sigur. Am stabilit un cod pe care-l știm numai noi doi, tocmai pentru situații speciale, cum a fost războiul, pentru a putea comunica printre rânduri. Codul e acolo.
− Și ce așa o mare nenorocire, o suci secretarul. Dacă se iubesc…
− Nu înțelegi?! Cum să se însoare băiatul meu cu fata rivalului de-o viață care mai e și liderul de sindicat al companiei pe care o conduc. E imposibil! Toți vor zice că am făcut pactul cu diavolul, toți, în frunte cu măgarul ăla de Dromickete, vor râde de mine cum că fata lui i-a sucit mințile băiatului meu.
Nuuuu, așa ceva este imposibil, și nu se va întâmpla decât peste capul meu.
Terminară de urcat un povârniș aspru care urma să-i scoată pe platoul stâncos ce domina de la înălțimea de aproape o mie de metri un podiș calcaros în care se acumulase, din belșug, nisipul fin de pa Marte, când, de după un șir de stânci, se auziră glasuri care, pe tonuri ridicate, discutau în contradictoriu:
− … peste poate, așa ceva este imposibil. Nu-mi dau fata după fantele ăla de bani gata. Poate să vină cu tot aurul din lume. Fata mea nu-i de vânzare.
− Glasul ăsta mi-e cunoscut, bolborosi Sergio. Descălecă și, cu calul de dârlog, păși hotărât de după stânca care bara calea spre platou.
Mai întâi văzu un cort presurizat lângă care adăstau doi cai, apoi un foc de tabără, iar lângă el doi bărbați care gesticulau unul la altul.
− Să fiu al naibii dacă ăsta nu-i chiar amicul meu Dromickete, șopti ca pentru sine și apoi grăi cu vocea lui baritonală:
Și ce cusururi îi găsești tu băiatului meu?
*
− Se văd urme de călăreți, spuse judecătorul după ce examină cu o privire profesională cărarea care aburca spre podișul stâncos.
− Cum nu se poate mai bine, răspunse mulțumit Yan Brad. Puteți discerne și câți?
− Priviți această piatră. A fost dizlocată de către copita unui cal cam cu o zi în urmă căci oxidarea fațetei desprinse este abia la început, dar apoi a mai fost călcată odată, mărturie această crestătură proaspătă care nu are decât cel mult două ore, deci cel puțin doi călăreți la interval de maximum douăsprezece ore.
Privind mai atent vom observa mai multe astfel de stânci dizlocate la o distanță de pas mai mare decât alonja normală a unui cal, deci pot estima că pe aici au trecut două grupuri de călăreți compuse din două, maximum trei persoane.
− Felicitări, Domnule Judecător! O estimare aproape perfectă, și spun asta fără a privi prin pulberea drumului, pentru că știu exact cine sunt călăreții.
Se apropiau de stânca înfiptă ca o piatră de hotar la intrarea pe platou când începură să audă glasuri care discutau pe un ton înfierbântat:
− … fata mea a salvat pe Venus mai multe vieți decât își poate aminti, mergând pe urmele idioților voștri de soldați corporatiști, și nu odată era să-și piardă și ea viața…
− Să-ți împrospătez memoria aducându-ți în minte că unul din idioții ăștia a sabotat un crucișător kamikaze, plin ochi cu bombe nucleare, care dacă ar fi ajuns pe Terra ar fi omorât milioane, ce spun… miliarde de oameni, și care, întâmplător, este fiul meu ?
Se auzi zgomot de copite și cei doi se întoarseră ca la comandă.
Maiestuos, drept în șaua calului, Egidijus Kūris Silvius grăi:
− Trebuie oare să vă reamintesc, la amândoi, că cei pe care-i disputați cu atâta fervoare sunt, la rândul lor, persoane majore, cetățeni responsabili, care au tot dreptul de a-și decide singuri soarta?
− Și tu cine mai ești? se burzului Sergio Brad.
− Cu voia Domnului și în conformitate cu prerogativele legale sunt Confesorul și Judecătorul de Pace al Regiunii Assante.
Cei doi făcură un pas înapoi. Egidijus Kūris Silvius continuă:
− Căsătoria a fost făcută respectându-se toate formalitățile de rigoare. Yan Brad și Adela Ravisan sunt acum legal: soț și soție.
− O, nu!!! exclamă Sergio,
− Vai mie, oftă și Dromickete.
Cei doi tineri, urmați de Ju care ducea de căpestre caii, își făcură apariția și brusc se lăsă o tăcere stânjenitoare.
Yan își privi cronologiu și, părând mulțumit, îi cuprinse cu privirea pe toți cei adunați:
− Nunta și dansul le mai amânăm un pic, surâse fin, iar cum văzu că cei doi părinți tocmai trăgeau aer în piept pentru a protesta, ridică mâna într-un imperativ semn spre ascultare.
− Iaca, sosește și cadoul de nuntă. Yan își mai privește odată cronologiul și ridică ochii spre cerul azuriu. Fix la timp! Toți ceilalți îi urmăriră privirea.
La început nu se întâmplă nimic, dar apoi, de undeva de sus, se auzi o reverberare surdă și putură zări o dâră incandescentă care se mărea văzând cu ochii.
Venea direct spre ei, iar lumea adunată începu să se neliniștească.
− Să stea fiecare la locul său. Nu este nici un pericol. Traiectoria a fost foarte riguros trasată.
Într-adevăr, meteorul căpătă o declinație vizibilă și acum se putea vedea că nu este de capul lui ci este dirijat de o parașută autopropulsată. Trecu vâjâind pe deasupra capetelor afundându-se în pulberea văii cu un scrâșnet infernal și aruncând nisip în toate părțile.
Tânărul își scutură, demonstrativ, câteva fire de pe braț:
− Ce zici, soțioară? Aproximativ 500 de tone de aur nativ.
− Las că-l cântăresc eu mai încolo, râse Adela și agățându-se de brațul tânărului îi dădu un sărut pasional în aplauzele asistenței.
Yan, lejer rușinat, se răsuci spre cei doi astronomi:
− Asteroidul vostru vagabond, aveți aici toată documentația. Mai aproape de oraș nu m-au lăsat cei de la Agenția Spațială Marțiană să-l aduc, dar oricum este în extravilanul lui Assante deci dreptul la exploatare revine exclusiv orașului, un cadou și pentru lucrătorii Dumneavoastră, se întoarse Yan către Judecător.
Egidijus Kūris Silvius, se înclină demn:
− Mulțumesc în numele orașului. Ju, treci și întocmește actele de concesiune.
− L-am căutat trei ani prin centură, continuă Yan Brad, l-am găsit, mi l-am revendicat legal, și-am decis să vi-l aduc, pentru ca să se termine, odată pentru totdeauna, disputa asta dintre voi și să fie legământ de unire al celor două familii.
Se făcu liniște. Yan și cu Adela își priveau cu speranță părinții.
− În condițiile astea eu unul nu mai pot ocupa funcția pe care o dețin, oftă Dromickete Ravisan. Vor spune toți că am pactizat cu inamicul, că am încheiat o alianță dușmanul... Am să demisionez și-am să mă întorc la prima iubire, astronomia. Julius, te numesc succesorul meu legal. Scrie-mi o demisie și dă-mi să semnez.
− Și eu cred că am făcut suficient pentru companie... e timpul să mai vină și alții, să vadă cum e. Am să mă retrag din toate funcțiile de conducere și-am să vând o parte din acțiuni. John, fii amabil și rezolvă formalitățile.
De mult mă gândeam să reconstituiesc Observatorul Planitium, am suficienți bani. Ce zici Ravisan, ai vrea să fii Directorul Observatorului ?
− Doar cu condiția de a instala și detectorul de quarci...
− Se face, cuscrule, se face!
***
-->
Comentarii
Noi, oltenii, zicem - Se face, cuscre, se face!
Faină poveste! Un fel de Romeo și Julieta cu final fericit!
Am corectat, Gabi
Mulțumesc!
Mă bucur că aţi revenit. Să ştiţi că eu v-am urmărit „ca un câine turbat” şi pe „Mihail stories
Mi-era dor de poveștile tale, Mihail! Da' ia zi, am o nelamurire, nu cumva în ultima frază era "cuscre" ?!?