„Mihai Beniuc e lemnul din grindă pe care atârnă secera, fierul spălat în sângele grâului şi încovoiat ca spinarea ţăranului aducând pâine, mânerul plin de răni deschise, zimţii, văile prin care sudoarea curge în pământ, în netimpul din trupul pământului, înviindu-i ierburile, semănându-i fluturi pe comori şi perechi de mărgăritare peste căţelul ce latră miezul nopţii şi stă cu labele suite pe blesteme şi nădejdi”, scria undeva Fănuş Neagu, prieten al poetului.
În calitate de concitadin al său mă simt obligat să reamintesc, la ceas comemorativ, noilor generaţii şi nu numai, cine a fost şi mai ales ce a scris acest poet pe nedrept uitat.
Mihai Beniuc s-a născut la 20 noiembrie 1907, în localitatea Sebiş din judeţul Arad, localitate situată pe Valea Crişului Alb, din părinţii Athanasie Beniuc şi Veselina, ambii ţărani. A urmat şcoala primară din localitate. („Eu sunt feciorul aspru de pe Criş,/ purtam opinci înalte pân’ la glezne/ sfărmând sub ele vorbe şi pietriş/ şi sufeream ades şi n-a fost lesne./ La Sebiş am făcut primare clase/ şi-am învăţat cu sârg, fiind sărac./ Străbunii mei cu braţele vânjoase/ mă învăţau să lupt şi să nu tac”). A urmat apoi liceul „Moise Nicoară” (actualmente „Ioan Slavici”) din Arad, între anii 1921 – 1927, unde l-a avut ca profesor de literatură pe Alexandru T. Stamatiad. A debutat în 1926, în revista liceului, „Laboremus”. A participat la cenaclul lui Victor Papilian, un doctor clujean renumit, corifeu al vieţii literare locale. Mihai Beniuc a fost licenţiat în psihologie, filosofie şi sociologie al Universităţii din Cluj-Napoca, în 1931. Peste trei ani şi-a luat doctoratul în ştiinţe psihologice la această universitate, cu teza „Învăţare şi inteligenţă la animale”. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a devenit primul specialist român în psihologie animală şi comparată. A parcurs în timp ierarhia universitară de la asistent (al Universităţii din Cluj) la profesor universitar (al Universităţii din Bucureşti).
În perioada interbelică Mihai Beniuc colabora ca redactor la revista criticului literar Ion Chinezu, intitulată „Gând românesc”. Aceasta a apărut la începutul anilor ‘30, fiind o publicaţie care promova modernismul literar şi era sincronizată cu valorile culturale occidentale.
Poezia de tinereţe a lui Mihai Beniuc a fost catalogată ca fiind uşor naivă, dar cu toate acestea ea prefigura talentul său de mai târziu. (“Şcolarule, ţii minte? Caietul de latină/ Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină/ Şi înflorea departe un dulce pui de om./ Dar alţii scuturară copt rodul scump din pom”. – Versuri de toamnă târzie).
În anii celui de-al doilea război mondial a publicat primele sale volume de versuri: “Cântece de pierzanie” (1938), “Cântece noi” (1940) şi “Oraşul pierdut” (1943). Volumul „Oraşul pierdut” este unul elegiac şi o reverie poetică după Clujul care, în urma Dictatului de la Viena, a rămas sub ocupaţia maghiară.
În 1946 Beniuc s-a căsătorit cu Ema Bresliska, o fată ce era considerată fanatică pentru cauza URSS. După aproape 30 de ani, în 1974, Ema s-a sinucis, din motive neelucidate.
Mihai Beniuc a fost un apropiat al Partidului Comunist Român din ilegalitate. Acest statut de „ilegalist” l-a propulsat, după o bursă la Universitatea din Moscova, între anii 1946 – 1948, în funcţiile de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi de membru titular al Academiei Române.
După război a publicat mai multe volume de versuri, printre care: “Un om aşteaptă răsăritul” (1946), “Mărul de lângă drum” (1954), “Trăinicie” (1956). De asemenea, poemele sale au fost publicate în principalele ziare şi reviste ale vremii. A mai scris şi publicat romane: “Pe muchie de cuţit” (1959); “Dispariţia unui om de rând” (1963); “Explozie înăbuşită” (1971). Animat de convingerile sale politice, Beniuc a scris unele poezii ditirambice pentru glorificarea partidului comunist, secretarului general al partidului sau pentru a proslăvi steaua roşie a Moscovei. În 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu concursul lui Zaharia Stancu, îl înlătură pe Mihai Beniuc din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Inedit în biografia poetului este o declaraţie confidenţială, ce ţine de istoria orală, a criticului literar Ion Negoiţescu, care a fost prieten cu Mihai Beniuc, declaraţie din care rezultă că poetul a îmbrăcat cămaşa verde, legionară, în toamna lui 1940, în timpul refugiului universităţii clujene la Sibiu. Se pare că liderii comunişti l-au şantajat după 1945 pe poet cu acest episod al exaltării sale în timpul guvernului naţional-legionar şi că acesta ar constitui unul din motivele înlăturării lui de la conducerea Uniunii Scriitorilor.
Cu toate că a fost un autor prolific, publicând în medie câte o carte pe an, Beniuc moare în quasianonimat, la 24 iunie 1988, fiind înmormântat în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti.
După 1990 opera lui Beniuc a intrat nedrept într-un con de umbră, poetul fiind catalogat ca fondatorul realism-socialismului românesc în literatură. A fost criticat de noile generaţii poetice pentru compromisul său deşănţat cu regimul comunist. Cu toate acestea poeziile de dragoste şi cele inedite ale poetului sunt adevărate perle ale literaturii, care merită reincluse în circuitul de valori româneşti. Sunt foarte cunoscute, în special, poezia „Mărul de lângă drum” (aflată în programa şcolară a anilor ’80) şi poezia ”Ultima scrisoare”, recitată atât de expresiv de actorul Florian Pittiş, o odă închinată femeii, pe care o consider drept capodoperă a literaturii universale şi din care redau următoarele versuri: “Vedeam cum peste vremuri se înalţă/ Statuia ta de aur greu, masiv,/ Cum serioase veacuri se descalţă/ şi-ngenuncheate rânduri submisiv // La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă/ Să le întinzi un zâmbet liniştit/ Spre sărutare adorata dreaptă,/ ‘Nainte de-a se şterge-n infinit”.
Da, putem spune despre un poet că ne place sau nu opera sa, că din această operă ne place o poezie anume sau nu. Putem să studiem biografia unui poet, să apreciem sau să detestăm una sau unele dintre faptele vieţii sale. Dar nu avem voie să-l judecăm pe omul cu suflet de poet pentru întreaga sa viaţă. („Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi!”). Din acest motiv consider, laolaltă cu istoricul Ionuţ Ţene, că, dincolo de simpatiile sale şi jocurile politice comuniste şi, mai ales, dincolo de zgura realismului socialist a operei sale proletcultiste, Mihai Beniuc rămâne un mare poet, prin versurile de dragoste şi cele cu caracter elegiac. Pentru că “Mihai Beniuc cântă paloarea iubirii înţeleasă ca erezie sau ca o cucerire, a tristeţii rodind alunecări voluptoase în melancolii de onix” şi pentru că „deasupra frunţii lui Beniuc plutesc şi prin vijelii pajura şi crinul heraldic, semn că el s-a născut destul de zmintit ca să-mpartă-n lume risipire de murmur pelagic, să pironească în ocna crucii un braţ al Istoriei, să-njunghie mări şi să lase lumina, sarea, bujorii şi scândurile cu actinii să curgă-n setea şi visele bolnave ale tuturor, deşteptând răsărituri de lună” (acelaşi Fănuş Neagu).
-->
Comentarii
Ioan Muntean, îţi mulţumim!
(Doi sebişeni)