De o vreme, Tudor şi-a făcut un obicei din a se prezenta la ore matinale în faţa porţii lui Marcu. Azi a întârziat, din motive bine întemeiate.
Copiii lui Marcu s-au deşteptat mai devreme ca de obicei. Marian a şi luat poteca împreună cu un prieten, iar fetiţa are treabă prin curte. Maricica e plecată demult la muncă.
Marcu, de unul singur în casă, este foarte bine dispus ca urmare a tratamentului antimahmureală făcut cu vodca rămasă în sticlele negolite după efectuarea experimentelor. Prin cap îi trec tot felul de minuni, care de care. E aşa de încântat, încât, nici măcar nu se sinchiseşte de semnalul sonor transmis de Tudor şi îl lasă pe acesta să hotărască dacă intră în casă sau rămâne să aştepte mult şi bine.
Văzând că nu primeşte nici un semn, Tudor strigâ prin portiera deschisă către fată:
- Tiţa, tata doarme sau e plecat de-acasă?
- E acasă. Nu ştiu ce face. Să-l chem?
- Dacă vrei?
Fetiţa aleargă în casă pentru a-şi îndeplini misiunea şi revine cu răspunsul:
- A spus că cine are treabă ca el să vină în casă.
- Era de aşteptat.
Tudor coboară şi se pregăteşte să intre, când, Marcu îi strigă din pragul uşii în care a ieşit până la urmă.
- Aşteaptă să-ţi deschid poarta mare. Bagi maşina în curte. Azi avem treabă la domiciliu.
Tudor înţelege că nu se poate împotrivi unei astfel de invitaţii, care se produce foarte rar. Întroducerea maşinii în curte presupune o şedere de durată şi o motivare solidă. Ca formă de protest faţă de indolenţa lui Marcu, îşi împinge maşina cu spatele până în scările de la intrare, deşi are spaţiu suficient.
- Nu-i nevoie să aduci şi maşina în casă, bă!
Venind prin ocolire spre intrare, Tudor remarcă ceea ce bănuia dinainte.
- Ta-ai clămpănit de dimineaţă.
- Abia am început. Ţi-am băgat maşina în curte ca să nu te mai aud că eşti persecutat. Ai şi vodcă, ai şi vin, trimit şi după bere, suc şi ţigări. Cafea am, brânză am, n-am murături.
- Opreşte! N-am venit la praznic. Credeam că avem treabă.
- Avem, da’ nu neapărat în hodoroaga ta. Aici, la umbră, inspiraţia mea este nesfârşită. Avanti!
Marcu îi întoarce spatele şi intră fără sâ-l invite şi pe musafir. Acesta îl urmează zdrăngănind în mână cheile maşinii.
- Nu vrei să bagi undeva cheile alea, paranoicule? E un obicei prost pe care îl au toţi parveniţii posesori de hârburi. Vreţi, astfel, să vă dovediţi superioritatea, de altfel, îndoielnică.
- Mă faci şi prost acuma, degeneratule! Scoate muscatul ăla de Dunăre, până nu mă supăr rău de tot. Mişcă!
- Mă, tu ai venit să comanzi în casă la mine? Bei ce-ţi dau eu, nu eşti la crâşmă. O luăm metodic, începem cu vodca, pentru a nu crea diferenţe de nivel în sânge. Superioritatea ta asupra mea e deja creată, trebuie s-o egalizăm. Ai la dispoziţie un sfert de ceas ca să mă ajungi din urmă, după care îţi dau şi vin.
- Şi, câtă vreme eu alerg să te ajung, tu ce faci?
- Eu mai fac un pas, în aşa fel, încât, să confirm paradoxul lui Ahile şi să nu-ţi dau nici o şansă de a mă ajunge.
Înfinge pe masă două pahare şi-l întreabă:
- De care preferi, cu sau fără vanilie?
- Mai poţi să le deosebeşti?
- Nu ştiu, da’, ori de care ceri, eu îţi dau din cel care vine la rând. N-o să fac discriminare tocmai acum. Băut-am ani şi ani fără să ştim ce şi nu sunt sigur dacă ştim şi-acum.
- Cât ai de gând să mă ţii prizonier aici? Să ştiu cum procedez, mă sau nu mă!
- Te! Ţi-ai făcut vreun program fără mine?
- Ce program? Credeam că ne apucăm să facem ceva.
- Facem! Înainte de a munci cu braţele, omul trebuie să muncească intelectual.
- Dacă nu mă slăbeşti cu textele tale, îmi iau lumea în cap. Mă tratezi de parcă aş fi discipolul tău în academia greacă. Nu crezi că ar trebui să-ţi modifici atitudinea? De ce nu-ţi expui teoriile altcuiva?
- N-am cui. Toţi oamenii sunt deştepţi şi fericiţi de Dumnezeu cu cele mai alese daruri, astfel încât, nu-i interesează elementarul fapt că, El îi are în grijă pe toţi şi îi mai scapă câte unul ca tine.
- Tocmai de aceea. De ce crezi că pe mine mă interesează şi trebuie să mă chinui?
- Pentru că tu ştii să rabzi tortura. Ai şi interesul de a-ţi dezvolta intelectul, nu numai burta.
- Ştii ce? Dezvoltă-i pe alţii. Eu ştiu câte parale faci.
- Exact aşa îmi spune şi nevasta şi...
- Şi bine face! Eşti destul de greu de suportat, în anumite momente.
- De ce nu mă întreabă nimeni dacă şi cum eu îi suport pe alţii? Mă simt la fel de chinuit ca şi tine, dar tac. Îţi închipui că tu eşti uşor de suportat? Unde sunt banii?
Surprins de schimbarea bruscă de direcţie, Tudor îl priveşte năuc.
- Sub banchetă, unde i-ai aruncat!
- Nu i-ai luat de-acolo, banditule?
- Nu! De ce?
- N-ai fost deloc ispitit să-i pipăi?
- Nu!? Nici nu avea cine, eram amândoi droangă. Nici nu ştiu cum de-am ajuns întreg acasă, după ce te-am lăsat pe tine, deşi am băut mult mai puţin. Lena mi-a spus azi dimineaţă că n-a avut cu cine sta de vorbă. M-am rostogolit pe pat şi dus am fost.
- Halal bărbat! De unde concluzia că îţi lipseşte antrenamentul.
- Vrei să spui că tu ai fost mai breaz. Hă, hă!
- Bă, eu cu cât beau mai mult, cu atât sunt mai treaz şi judec mai limpede, s-o ştii de la mine, dacă n-ai ştiut până acum!
- Pe cine abureşti tu, bă? Ce, eu nu-ţi cunosc durerile de cap?
- Acum nu mă doare nimic. Sunt bine şi ferice nevoie mare.
- Eşti beat şi amorţit! De-aia nu simţi nimic. Te văd eu după!
- Ascultă, pocăitule, ia, dă sticla încoa’, eu le-am cumpărat, din banii mei! Dacă-ţi trebuie, du-te şi adă-ţi!
Tudor se scotoceşte prin buzunere şi scoate nişte bani pe care îi aruncă pe masă:
- Ia, bişniţar nenorocit! Nu ştiu ce om normal ar sta de vorbă cu tine!
- Da’ ce, tu eşti normal? Să-ţi dau nişte tămâie...
- Chiar aşa! Oare sunt normal?
- Nu eşti. Îţi spun eu. N-am tămâie. Dă banii încoa’! Se vede că ai prea mulţi şi nu-i bine.
Marcu adună banii şi-i pune cu mare grijă în buzunar. Tudor priveşte nevenindu-i să creadă. Spune:
- Bă, tu mă tâmpeşti!
- Eşti gata tâmpit! La prima probă şi cea mai grea, ai picat.
- Ce probă, mă? Du-te dracului! Mă îmbrac şi plec!
- Ce să îmbraci, că n-ai dezbrăcat nimic. Picat şi la proba doi. Nu ştii ce-i cu tine. Lipsă de autocontrol.
- Plec, gata! Mă întorc după ce te trezeşti.
- Picat proba trei şi patru. Incapacitate de cunoaştere a adversarului şi indecizie.
- Eşti nebun!
- Subiectul confirmă rezultatele testării.
Tudor se simte demolat până la rădăcină. Se lăsă pe spate dând din mâini şi din cap a neputinţă, fără să poată scoate o vorbă.
- Ţi-ai inghiţit limba? Te strânge ceva de gât? Să-ţi dau nişte apă cu zahăr.
Tudor nu mai poate suporta. Se repede la sticlă şi înghite pe nerăsuflate o cantitate incredibilă din conţinut. Se opreşte şi începe să înghită în sec şi să gâfâie.
Marcu îl consolează:
- Proba asta ai trecut-o!
- Mersi! Încă un experiment ca ăsta şi poţi să-mi cânţi prohodul.
Apoi, năzărindu-i-se ceva, se repede la prietenul său cu un strigăt de fiară încolţită:
- Bă, ticălosule! Eu sunt cobaiul tău să faci experomente pe mine?!
- Ia-o încet, că faci atac de cord.
- Bă, savatu’ lu’ peşte, dă banii înapoi.
- Nu dau nimic! O cafea, ceva? Hai, că ai plătit la intrare!
- Fă o cafea, numa’ du-te dracului de-aici, să mă liniştesc!
- Nu fi brută! Îţi vreau numai binele.
- Mă piş pe binele tău! M-ai nenorocit! Cară-te!
- Huooo!
Marcu pleacă spre bucătărie, lăsându-şi prietenul să-şi mestece furia. Tudor apucă iarăşi sticla şi mârâie de unul singur:
- Hai sictir! Las’ că ţi-o trag eu!
Marcu revine cu ibricul şi două căni barosane:
-Te-ai calmat, nevrozatule? N-ar trebui să bei cafea.
- Nu-i treaba ta. Bagă acolo şi tacă-ţi fleanca! Eu vin la tine ca la un om care are o treabă şi tu mă bagi în spital.
- Chiar ai treburi serioase?
- Nu. Am venit la tine să-ţi folosesc toaleta.
- Atunci să trecem la treburi serioase.
- Nu mai am chef. M-ai demobilizat complet.
- Mare belea pe capul tău ăla sec. Ce aşa mare grabă? Bea să-ţi purifici sufletul şi roagă-te pentru iertarea păcatelor, că ai destule, înainte de a te apuca de o treabă aşa de grea ca cea pe care vrei s-o faci.
- Asta faci tu acuma? Îţi purifici sufletul?
- Îhâ! Simt o cantitate mare de energie negativă pe care trebuie s-o elimin...
- Printr-o comă alcoolică profundă. Eu nu sunt dispus la asemenea tratament.
- Rău. O să ai mustrări de conştiinţă greu de suportat.
- O să am pe mama dracului! Hai, mă’ Marcule, te implor, termină cu bazaconiile astea! Îmi fac rău, nu vezi?
- Te căleşti.
- Fie-ţi milă!
- Mi-e, da’ de mine mi se rupe inima.
- Fac ceva pe inima ta, masochistule!
- Nu vorbi urât şi nu fă acuzaţii neântemeiate! Aşa vrei să te integrezi în Europa? Au dreptate să ne arate fesele. Cu asemenea specimen, cine vrea să-şi facă de lucru?
- Te strâng de gât!
- N-ai spor, burtă mare!
- E mare că aşa o vezi tu. Nimeni nu mi-a spus asta până acum, nici măcar nevastă-mea.
- Are orbul găinii, da’ nu-ţi face griji, îi iau eu ceaţa de pe ochi.
- Măi, Maricica nu ţi-a dat niciodată cu cratiţa în cap?
- Mi-a dat cu vătraiul când eram beat.
- Ei, am s-o rog să repete figura. Trebuie să te pună şi pe tine cineva la punct, aşa nu se mai poate.
- E vina voastră, încuiaţilor! Lumea evoluează şi voi aţi rămas la vechile metehne, ochelari de cal şi în limita ogrăzii.
- Chiar e nevoie de toată predica asta tâmpită?
- Vezi, de-aia vorbesc eu puţin, rar şi adânc.
- N-aş zice. De o bună bucată de vreme îmi faci capul şi nervii ţăndări. Mă aduci la disperare şi acum te făleşti cu adâncimea gândiri tale. Îmi voi da toată silinţa să scap de tine.
- N-aş prea crede! Eşti prins în cătuşe de mine.
- Asta mă şi îngrijorează. Eşti imposibil şi tind să cred că o faci intenţionat, pentru a mă ţine sub control şi a decide singur.
- Eşti un prost!
- Dacă n-am fost, e clar că încep să fiu, iar contribuţia ta e remarcabilă.
- Mă simt nevoit să repet...
- Că sunt un prost. Bine. Sunt de acord. Accept şi să fiu tâmpit. Ce urmează?
- Să-ţi dau un şut în cur. Du-te şi adu mălaiul verde! Poate vederea lui îţi va alina din suferinţă.
Dezumflat şi amârât ca un câine bătut, Tudor iese la maşină.
Marcu scoate din frigider o sticlă de vin şi adaugă alături castronul cu brânză şi pâine. Tudor se întoarce cu sacoşa de bani şi o aruncă pe pat.
- Am adus gunoiul.
- Hai să stivuim gunoiul ăsta din care am vrea, nu-i aşa, şi eu şi tu, să avem cât mai mult.
- Stivuieşte-l singur.
- Nu, prietene! Amândoi l-am prăşit, amândoi îl culegem. Lasă mofturile de fată mare. Ştiu ce-i în capu’ tău. Ţi-ar plăcea să mă vezi repezindu-mă ca hiena într-un hoit. Ei bine, te voi dezamăgi! Dacă refuzi colaborarea, îi bag pe foc.
- Eşti plecat de tot? De fapt, ce mă mir. Eşti în stare de orice.
- Aşa mai vii de-acasă. Pune osu’ la muncă.
Tudor se aşează lângă Marcu pe pat şi încep amândoi să descreţească frunzele.
Marcu îl sfătuieşte:
- Poartă-te frumos cu ele. Aşează-le cu grijă şi blândeţe, iubeşte-le şi însămânţează-le, să se înmulţească.
- Nu pot. M-ai sterilizat tu. Bagă-ţi tu hormonii, că dau pe dinafară. Zi, unde-i pitim să nu facă picioare?
- Aha! Deci nu vrei să ne înfingem în ei imediat. Primul punct de comun acord. Îi bag în congelator, să nu facă viermi.
- Nu merge. Dacă dă nevastă-ta sau copiii peste ei, crezând că-i salată? Sau ai de gând să-i spui.
- Încă nu. Nu-i pot explica. Ştii tu ceva?
- Habar n-am de niciun fel. Orice am încerca, devenim suspecţi. Abia acum încep să înţeleg ce înseamnă bani murdari.
- Şi eu la fel. Trebuie să-i dăm în folosinţă cuiva care nu poate fi suspectat şi ştiu cui, da’ numai o parte foarte mică.
- Şi restul? Doar n-o să-i lăsăm să mucezească.
- Mă gândeam la o diversiune.
- Ai puţină amabilitate şi luminează-mă? După chinurile la care m-ai supus, merit ceva în compensaţie.
- Ţi-am pus vin pe masă.
- Nu la asta mă refeream.
- Ştiu. Pregăteşte-o psihic şi moral pe nevastă-ta, spune-i că vrei să pleci cu mine pentru un timp, undeva...
- Unde?
- Nu ştiu. În Turcia, Pachistan, Honolulu... undeva. Nu plecăm mâine, ne mai invârtim pe aici, dar trebuie să pregătim terenul, să le obişnuim cu ideea. Vom pleca, întâi, odată cu fii-miu la examen. E o motivaţie bună şi rezolvăm acolo prima parte a problemei.
- Vrei să-l amestecăm pe cumnatul tău în afacere?
- Nu văd altă soluţie. Vreau să vii cu mine, să-l conoşti întâi şi să-mi spui la faţa locului ce-ţi sugerează mutra lui.
- O fi şi el vreun mahmur ca noi?
- E o figură. Dacă îmi confirmi părerea, notăm un punct câştigat.
- Dacă nu?
- Dacă nu, ai şi tu neamuri. La străini nu mă duc nici răstignit.
- Neamurile mele nu fac două parale. La ele nu mă duc eu, mai degrabă la străini. Proşti, bătuţi în cap. Au îmbrobodit-o pe Lena de-a renunţat la tarlaua ce i se cuvenea prin moştenire şi acum se uită la noi cu milă. Nici pomeneală! Rămân la mâna ta. Tâmpit eşti, dar trebuie să recunosc şi că ai mână.
- Şi nas.
- Bine, şi nas.
- Şi cap.
Tudor se uită la el pieziş:
- Şi cap, da’ să nu mai vrei şi altceva. că iar fac tahicardie.
- Ce mult te iubesc eu, măi Tudorele!
- Sictir!
- Nu vorbi cu mine în limbi străine, eu, salvatorul tău.
- Bine, bă, ecologistule!
- În capul tău miniatură nu-şi face loc nici o idee unde să păstrăm paralele astea?
- Nu. Caută tu un seif.
- Bună idee. Unde găsim un seif?
- Habar n-am! La vreo bancă, în oraşele mari. Nici nu ştiu cum arată o bancă pe dinăuntru.
- Parcă eu ştiu. N-am avut bani nici pentru un ciorap, ce să pun la bancă? Am văzut doar în filme.
- Poate că s-au modernizat şi la noi.
- Am uitat ceva. Trebuie să ne luăm banii pentru disponibilizare. Ne-ar permite ceva mişcare, fără să bată la ochi.
- Din ce în ce mai bine. Mai screme-te puţin şi rezolvăm totul.
- M-ai screme-te şi tu! Puţin mai devreme mă făceai de nu făceam două parale. Ţi-a venit rândul.
- Glumeam. Sări peste rândul meu, aştept la coadă.
- Aşa să faci, nas lung şi belit!
- Mă rog ţie, ce-ai cu nasul meu? Parcă aveai altă părere despre el.
- Mi-am schimbat-o. Nu face două parale, poţi să-l bagi undeva! i-o întoarce Tudor cu satisfacţia răzbunării.
- Uite ce-i, amice, începi să mă calci pe coadă.
- Asta şi vreau, să ţi-o scurtez, c-o ai prea lungă.
- Crezi că m-ai dat gata cu o nenorocită de idee pe care o aveam eu şi ţi-am plasat-o din milă?
- Am avut şi altele, nu te da mare.
- Nu vrei să cădem la pace?
- Cum adică?
- Să mergem în târg şi să ne luăm banii.
- Nu suntem destul de beţi ca să avem motive de stat acasă?
- Eu nu mă consider beat.
- Tu nu, că nu tu conduci.
- N-am spus că trebuie să mergem cu maşina. Luăm şi noi un pic de aer. ne mai răcorim.
- Parcă nu era nici o grabă.
- Doar n-o să lâncezim lângă sticlele astea, aşteptând să treacă vremea. Trebuie s-o luăm de păr, că acuşi vine iarna.
- Atunci, fă-ţi bagajele, să nu te mai văd în izmene.
- Până mă dichisesc eu, adună tu resturile şi pune-le la adăpost.
Înainte să plece, Marcu îi lasă intrucţiuni fetiţei pentru când băiatul se intoarce:
- Spune-i lui Marian să pună mâna pe carte, altfel îi fac forme de înrolare în armată.
- Ce-i armata, tati?
- Lasă, că ştie el.
Speră că acest gen de sperietură să aibă oarece efect asupra vagabondului, care se crede scăpat de toate obligaţiile doar pentru că a luat bacalaureatul. Marcu nu mai este dispus la amânări de nici un fel. Ori e laie, ori bălaie.
Mergând spre centru, Tudor semnalează prezenţa lui Marian în faţa lor, pe trotuarul celălalt, alături de o fetişcană. Sigur că şi băiatul îi vede, pentru că devine agitat şi stingherit şi tTare ar fi vrut să devină invizibil pentru scurt timp, atât cât să treacă neobservat. La rugămintea lui Tudor, Marcu acceptă să-l treacă cu vederea de data asta:
- Lasă-l în pace, băiatul s-a orientat bine. Fata are bani.
- Are?
- E fiică de patron, da’ nu te speria, nu e cel pe care l-am jumulit noi. E ceva mai mic.
- Pentru mine sunt toţi o apă şi-un pământ.
- Nu-i chiar aşa. Apoi, gândeşte-te că nici tu nu eşti mai breaz, nici uşă de biserică şi eşti pe cale de a intra în rând cu ei.
- Îl iau eu la întrebări diseară.
- După ce plec eu. Nu-mi place să fiu martor la certuri de familie. Mă păstrez pentru anul viitor, când termină şi fata mea.
- Acuma ce face?
- Se bălăceşte la mare, ce-i pasă!
- Tu scapi uşor. O măriţi şi gata.
- S-o mărit? Cu vreun amărât, ca să port de grijă la doi? Nici gând. La muncă, să vadă cum e şi pe urmă să văd dacă mai vrea să se mărite.
- Tocmai de-aia se va mărita, ca să scape de tine şi să aibă pe cine mulge, aşa cum fac ale noastre. N-ai să mă faci să cred că fiică-ta este din altă specie. Toate-s atinse de acelaşi virus.
Tot discutând de una-alta, se trezesc iar în piaţă. Privirea li se îndreaptă involuntar către acelaşi loc în care au avut treabă în ultimul timp. Camioneta se află acolo şi de ea stă agăţat un câine lup de toată frumuseţea, care, liniştit până atunci, începe să latre fără motiv, trăgând de zgarda metalică mai s-o rupă.
Marcu pricepe repede care-i cauza şi-l prinde de mânecă pe Tudor, făcându-l să vireze stânga-mprejur.
- Hai, băiete, că aici nu-i de noi. Câinele ăsta are în nas încă mirosul ciorapilor noştri şi cred că nu mai e nevoie să-ţi spun cine l-a dresat. Mă tem că va trebui să facem o dezinsecţie la sânge ca să ne uite.
Tudor, îngrijorat:
- Trebuie să dispărem cât mai repede din oraş, măcar pentru o vreme.
- Sau să stăm închişi în casă. Ce dracu’ caută aici?
- Au ei socotelile lor. Noi le-am stricat odată şi nu i-am făcut fericiţi deloc. Vom da peste javră când nu ne aşteptăm şi nu se ştie dacă vom avea şansa de a ne ascunde undeva. Măcar aici e plin de lume.
Îşi iau tălpăşiţa cu gând să-şi schimbe încălţările, iar hainele să le bage în maşina de spălat dimpreună cu un sac de detergent.
- Să sperăm că pădureţul nu-şi va muta domiciliul în oraş, ca să-şi plimbe potaia peste tot, cu ciorapii noştri în traistă.
- Să nu ne agităm. Poate a venit numai să îşi ia mălaiul. Ăsta nu-i om de asfalt şi nici câinele, da-i bine să-l evităm. Plecăm de urgenţă la cumnatul meu. Nu mai putem amâna. Marian se poate descurca şi singur când va veni timpul.
Marcu şi Tudor îşi primesc banii fără probleme, fiind printre întârziaţi. Ceilalţi n-au aşteptat rugăminţi, şi-au umplut sacul şi s-au apucat de cheltuit, aşa cum le este firea şi mai ales, cum îi duce capul.
Se întorc acasă şi se baricadează în spatele uşii pentru a-şi face plinul şi pentru a nu dezminţi părerea generală pe care o are lumea despre tagma lor.
***
-->
Comentarii