Urechea stângă începe să-i sune. Aude clar nişte sunete care par a fi semnale Morse. Încearcă să descifreze ceva şi reuşeşte să recunoască nişte litere, dar fără a le putea lega în cuvinte. Mai apoi, sunetele se transformă în muzică.
Se înspăimântă. Toată cultura sa generală nu-i este de nici un folos. Îşi aminteşte că plombele dentare sau ceva plăci metalice prin cap pot determina recepţia unor unde, dar nu e cazul său. Hotărăşte să se lase în voia Celui de Sus şi se concentrează pe ceea ce aude. Devine din ce în ce mai clar că ascultă muzică. Încearcă să asculte altceva şi reuşeşte, în cele din urmă, să audă voci clare. Se alarmează:
„Am halucinaţii. Precis este efectul medicamentelor. Âştia îmi sondează creierul!”
Curând, o voce i se adresează în mod direct:
„Nu te teme. Nu ai halucinaţii... suntem cei pe care îi cauţi... încercăm să te ajutăm... creierul tău... aparatele noastre... vrem să... am încercat... de câţiva ani... acum sunt foarte puternice... spune cine eşti... unde eşti...”
Marcu intră în panică şi începe să se agite. Simte că o ia razna. Aude din nou:
„Nu ne părăsi!”
Apoi o altă voce:
„- Ce se intâmplă?
- Cred că e speriat.
- Să nu-l pierzi.... linişteşte-l”
Vocea iniţială continuă:
„Tu eşti Marcu... concentrează-te...”
Marcu întreabă involuntar:
„Mai sunt şi alţii?”
Primeşte şi răspunsul:
„Da. Mai mulţi...”
Şi din nou întrebarea lui:
„Ce vreţi de la mine?”
„Să te...”
„Voi?”
„Suntem prieteni... te ajutăm...”
„Dovediţi!”
Aude iarăşi vocile discutând între ele şi apoi răspunsul:
„Nu putem... nu ştim cum...”
Marcu insistă:
„Dovediţi!”
Total depăşit, Marcu îşi mută atenţia spre Tudor şi îl strigâ de mai multe ori până ca acesta să-i răspundă.
- Ce-i, Marcule?
- Este cineva în cameră?
- Nu. Uşa-i închisă.
- E întuneric?
- Afară, da. Aici, la noi, e veioza ta aprinsă.
- Eşti sigur că în camerele alăturate sunt tot bolnavi, tot saloane?
- Şi la stănga şi la dreapta sunt ai noştri. E un coridor mai lung. Noi suntem aproape de unul din capete.
- Măi, Tudore, cred că mă ia dracu’! Am avut impresia că vorbesc cu cineva. O femeie cu voce caldă, blândă, îmi vorbea.
- Şi eu am visat tot felul de prostii din cauza sedativelor.
- Am visat pe dracu’! Am visat mai devreme, dar m-am trezit şi s-au întâmplat lucruri care m-au speriat de moarte. De-aia te-am trezit, să fiu sigur. Mi-e frică!
- Ai visat, îţi spun eu. N-ai decât să refuzi sedativele. Am s-o fac eu pe asistentă să înţeleagă ce vrei.
- Cât naiba o fi ceasul?
- Aproape dimineaţă.
- Nu se poate! Am dormit foarte puţin, mai mult am moţăit.
- Crede-mă că ai dormit şi nu ţi-ai dat seama de trecerea timpului.
- Mai slăbeşte-mă cu dormitul! Ce, sunt prost să nu-mi dau seama? Poate că tu ai dormit şi n-ai ştiut dacă a fost ceva, cineva aici.
- N-a fost nimeni, eu mă trezesc foarte uşor.
- Da, te trezeşti! zice Marcu batjocuritor.
- Ai putea să mă crezi şi tu din când în când.
- Bine, bine, las-o moartă!
- Acum, că tot m-ai trezit, ţine-mă de vorbă!
- Ce să vorbesc? Dacă mă faci somnambul şi eşti atât de deştept, explică-mi cine a aprins veioza şi de ce a mea, atâta vreme cât eu nu am nevoie de lumină?
- O fi fost asistenta în control şi a lăsat o lampă de veghe. Acuma... să te întreb şi eu ceva: dacă zici că ai fost treaz, cum se face că n-ai auzit uşa sau paşi prin cameră?
- N-am auzit nici un fel de zgomot. Pur şi simplu îmi vorbea cineva direct în ureche. Am ascultat şi muzică.
- Ţi-o fi crescut tensiunea.
- Aş! Am tensiune de aviator. Şi acum, dacă mă străduiesc puţin, pot auzi ceva.
- Ai dureri de vreun fel?
- Nu, dar capul... parcă mi-e umflat şi părul îl simt ca o perie.
- Eşti transpirat?
- N-aş zice, dar simt un fel de înţepături prin corp. Ce mai încolo-încoace, senzaţiile astea le-arn avut şi înainte, acasă, dar nu aşa de intense. Le-am ignorat, au trecut şi am uitat.
- Aici suntem la chirurgie şi nu cred să te poată ajuta doctorul cu o astfel de specialitate.
- Şi tu mă trimiţi la nebuni?
- Da’ unde? Nu înţelegi că am suferit traume de pe urma unui accident, traume care nu sunt numai fizice?.
- Sper că mi-au controlat şi capul, să n-am vreo spărtură pe undeva, altfel nu sunt meseriaşi.
- N-ai nici o spărtură, doar te-am văzut la faţa locului. Ai dat cu capul în parbriz şi ţi-ai crăpat pielea frunţii. Mai nasol cu faţa, era plină de cioburi şi zgârieturi. Eu m-am izbit de volan, nu am ajuns la parbriz, dar mi-am prins picioarele când maşina s-a răsturnat. Nici nu am luat foc. Ne-au cules nişte „albaştri”, ne-au dus pe unde ne-au dus şi am ajuns aici, în cele din urmă.
- Şi eu am fost inconştient în tot acest timp?
- Da La început din cauza şocului şi pe urmă... sedative, anestezice... n-aş putea să-ţi spun.
Tăcerea umple din nou camera. Tudor cade pradă amintirilor, iar Marcu face tot felul de combinaţii cu cele aflate sau ştiute, încercând a găsi nişte explicaţii cât de cât aceptabile pentru senzaţiile şi bănuielile sale.
Dimineaţa pătrunde în cameră cu o lumină rece şi difuză, care îi dă fiori lui Tudor. Liniştea prea mare din jur îl deprimă.
Pentru Marcu, faptul că este ziuă nu contează. Continuă să facă speculaţii metafizice şi, la un moment dat, acest lucru începe să-i placă.
Amândoi sunt întrerupţi de apariţia aceleiaşi asistente, care are de îndeplinit nişte sarcini. Niciunul nu găseşte ceva de spus, decât să răspundă la salutul adresat lor de către femeie. Plecarea acesteia îi lasă pe cei doi în aceiaşi stare de dinainte.
Sunt scoşi din amorţeală câteva ceasuri mai târziu, când, o voce de femeie ce intră în cameră, iar ei o ignoră crezând că este tot o asistentă, li se adresează în româneşte:
- Bună dimineaţa, domnilor! Cum vă simţiţi?
- Ca nişte epave. Nu se vede? răspunde Tudor.
- N-aş zice că sunteţi într-o formă fizică grozavă, dar nu mă gândeam că sunteţi atât de dărâmaţi şi moral. În fond, atunci când aţi luat hotărârea pe care aţi luat-o, ştiaţi şi de existenţa unor riscuri mai mari sau mai mici.
- N-aţi putea să ne scutiţi de predici? Cine sunteţi şi ce vreţi de la noi?
- Nu am venit să vă ţin predici. Puteţi să-mi spuneţi Olga, sunt de la ambasadă. Ne-am gândit că poate aveţi nevoie de ceva sau vreţi să schimbaţi o vorbă cu cineva.
- Grozav! Chiar ne gândeam ce singuri suntem şi nu putem comunica cu personalul de aici, mai ales cu doctorul. Nu ştim nimic despre starea noastră.
- Am vorbit eu cu doctorul. Dumneata, explică ea întorcând capul spre Tudor, cred că ştii ce înseamnă o fracturi, nu-i aşa? Asta-i tot.
- Da?
Arătând spre Marcu, întreabă:
- Dânsul doarme sau... nu a scos o vorbă
- Nu doarme. Cred că mai întâî vrea să-şi dea seama despre ce-i vorba. Aşa-i, Marcule?
- Da, bre! Ce va spus doctorul despre starea mea? E grav?
- Depinde cum priveşti lucrurile. Din punctul lui de vedere, care este şi al meu, n-ai de ce să-ţi faci griji. Singurul necaz serios, care te-ar putea deranja, este de natură psihică.
- Vă rog să diminuaţi acest neajuns. Spuneţi-mi care-i situaţia. Dacă se poate, cât mai cinstit.
- Nu am prea multe de spus. Esenţa este că vei rămâne cu vederea diminuată. Cât de mult? Nu ştie nici el, dar îţi vei da seama singur. Chiar astăzi.
- Grozavă perspectivă!
- În ce priveşte celelalte răni, nu vor rămâne urme care să deranjeze.
În salon intră doctorul. Salută vesel, schimbă câteva vorbe nemţeşti cu doamna, domnişoara Olga şi se apropie de patul lui Marcu, asezându-se pe marginea lui.
Olga îi explică:
- Acum te va despacheta, domnule Marcu. Te previne că nu trebuie să te sperii şi să deschizi ochii încet, când ţi se va spune.
- Lăsaţi gargara şi pregătirea psihică. Sunt gata pentru tot ce poate fi mai rău. Spune-i că poate să-şi înceapă manevrele.
Tudor îi sare în ajutor, puţin ironic:
- Are dreptate. E un om tocit de toate. Va suporta şi încercarea asta. Vă asigur! De altfel, i-am spus eu câte ceva, atât cât am aflat.
Olga traduce doctorului şi acesta se apucă de treabă cu mare grijă şi, mai ales, îndemânare.
Femeia, către Tudor:
- Să nu vă faceţi nici un fel de griji. Totul este aranjat şi, când vă veţi pune pe picioare, veţi pleca acasă. Dacă doriţi ceva anume, îmi spuneţi acum sau când voi mai veni pe aici.
- Ceva deosebit? Aş bea o bere.
- Asta nu se poate, ştiţi bine. Ceva mai serios?
- Rudele noastre au fost înştiinţate?
- Bineînţeles, dar am avut grijă să nu exagerăm lucrurile, care, după mine, nici nu sunt atât de grave.
- Mulţumim! Prietenul meu vrea să ştie ce medicamente ni se administrează. A avut coşmaruri groaznice, spune el, şi nici eu nu mă pot lăuda că am avut un somn liniştit.
- Am înţeles. Vreţi să renunţaţi la ele?
- Dacă nu avem dureri, nu le văd rostul.
Femeia se îndreaptă spre măsuţa cu medicamente şi încearcă să-şi dea seama ce sunt. Explică:
- Perfuzia conţine glucoză, calciu, magneziu, potasiu şi vitamine. Mai sunt flacoane cu antibiotice şi ser fiziologic, altceva...
- Fiole nu sunt? Asistenta a folosit câteva.
- Probabil a aruncat resturile.
- Vrem să ştim şi despre acelea sau e secret?
- Ce secret? Vă umblă mintea aiurea nu glumă!
- Mie mi se pare cât se poate de normal să ştim la ce tratament suntem supuşi. Nu-i aşa?
- Cât se poate de normal. Am să întreb şi vă spun.
Medicul îşi termină treaba, lăsându-l pe Marcu numai cu pansamente mici pe ochi, apoi are un schimb de cuvinte cu reprezentanta ambasadei. La sfârşit, aceasta se întoarce către el:
- Domnule Marcu, acum îţi va ridica ultimele pansamente. Te roagă să deschizi încet ochii, pentru că, o să te doară din cauza tumefierilor. Apoi, spui şi cum vezi.
- Am înţeles. Mă voi strădui să fac întocmai.
Nespus de curios, Tudor îşi întoarce capul spre Marcu şi aşteaptă să vadă ce se întâmplă.
Olga întreabă:
- Ei, Marcu? Ce ne poţi spune.?
- Întâi, că percep diminuarea întunericului, dar pleoapele se deschid greu. Nu sunt lipite cumva?
- Nu. Ţi-am spus că sunt tumefiate. Atât. Încearcă încet. Nu este nici o grabă.
Pleoapele lui Marcu încep să se deschidă, milimetru cu milimetru şi se opresc atunci când albul ochilor abia poate fi zărit.
- Mai mult de atât nu pot.
Medicul are iarăşi vorbitor cu traducătoarea, care, întreabă, revenind către Marcu:
- Crezi că poţi suporta să ţi se forţeze puţin pleoapele?
- Am de ales?
Olga face semn din cap către medic şi acesta începe manevra cu o delicateţe greu de conceput la un bărbat. Rezultă o deschidere suficientă a ochilor, astfel încât, prin pupile să pătrundă cât mai multă lumină. Apare şi clipitul, rar şi încetinit.
- Vorbeşte, Marcule!
- Văd. Cam neclar şi ceva mă deranjează.
Urmează schimbul de vorbe cu medicul şi-apoi:
- Doctorul spune să închizi câte un ochi şi să faci diferenţa.
Marcu face întocmai şi formulează concluziile:
- Este aşa cum mi-a spus Tudor. Cu ochiul stâng văd mult mai rău şi cred că de aici vine deranjul.
- OK! Asta se va rezolva. E o chestiune de acomodare. Acum va trebui să spui câte degete vezi.
Verificarea se sfârşeşte printr-o examinare atentă executată de medic din spatele unei perechi de ochelari uriaşi, evident speciali, cu ajutorul unei minuscule lanterne. Înainte de a părăsi încăperea, bărbatul în halat are un ultim schimb de vorbe cu Olga.
Rămaşi singuri, aceasta vorbeşte către amândoi:
- Ţie, Tudore, nu are ce-ţi face. Rămâi aşa până la scoaterea ghipsului.
- Lasă-l pe el, spune Marcu. Oasele lui se refac şi nu piere din asta. Spune-mi mie care-i treaba.
- Lasă că nici tu n-ai să pieri! i-o întoarce Tudor. Te văicăreşti de parcă ai fi pe moarte şi cu sfeşnicul alături de cap.
Olga se face a nu da importanţă schimbului de amabilităţi:
- Uite cum stăm, Marcule! Doctorul e mulţumit. Va veni asistenta şi te va pansa din nou, dar numai la ochi. Faţa nu-ţi este în pericol şi poate rămâne la aer.
- Sigur, se amestecă Tudor, nu există riscul unei infecţii pentru că a avut grijă să se dezinfecteze zilnic de-a lungul unui număr uriaş de ani. Mor microbii dacă-l muşcă.
- Taci naibii, conserve de spital. Femeia are ceva să-mi spună şi eu ţin neapărat să aud ce.
- După cum văd, se pare că v-a mai crescut moralul. Mă bucur să vă aud glumind, chiar dacă limbajul vostru nu-I unul dintre cele mai elegante, spune Olga.
Apoi către Marcu:
- Vei mai avea opt zile de întuneric, cu deschideri în fiecare zi, ceva picături şi antibiotice. Îţi vor scoate perfuzia când vei crede tu că eşti în stare să mănânci singur.
- Da, cum să nu! Să răstorn pe mine ciorbe şi sosuri. Cum ies la WC?
- Toaletă aveţi aici. Nu este nevoie să te deplasezi decât câţiva paşi. Te va dirija prietenul tău, până înveţi drumul. Nu e cazul să dramatizezi. Durerile se vor diminua cu fiecare zi, aşa că...
- Nu de dureri mă plâng.
- Atunci nu-i nici o problemă. Acum trebuie să vă părăsesc. Nu vă supăraţi, nu-i aşa? Trebuie să trec şi pe la ceilalţi.
- La revedere! Să nu ne uitaţi aici, spune Tudor.
- Nici o grijă. La revedere!
Iese închizând uşor uşa.
Tudor are impresia că a fost părăsit într-un pustiu.
- Marcule, femeia asta umplea de una singură toată camera... şi o încălzea. Acum, parcă s-a făcut frig.
- Ţi-e dor de nevastă, prietene.
- Iee! mormăie Tudor. Ţie nu?
- Acum am altele în cap. Trebuie să meditez la anumite lucruri.
- Vrei să asculţi nişte muzică?
- Nu. Vreau să mă laşi în pace.
- Treaba ta! hotărăşte Tudor şi nu mai scoate o vorbă.
***
-->
Comentarii