În curte, Lică trafichează cu proprietarul închirierea bărcii. Din poartă, Marcu face inventarul acareturilor. Nu are multe de consemnat: două magazii cu acoperişul într-o apă îndeplinesc rolul de locuinţe pentru două familii, după cum avea să afle mai târziu. În faţa uneia dintre ele tronează o masă pe picioare din lemn strâmb înfipte în pământ, În rest, curtea bătătorită ca asfaltul şi... o barcă.
Inutile întrebări îşi fac loc în capul lui Marcu:
"De ce o fi atât de bătătorită curtea? Nici grădină, nici iarbă, nici orătănii..."
Analiza lui e întreruptă de apariţia, pe uşa unuia dintre adăposturi, că locuinţe nu pot fi numite, a unui bărbat scund, nebărbierit şi cu ochii înceţoşaţi de somn şi mahmureală. Cel nou în peisaj îşi găseşte loc de aerisire pe un taburet aflat lângă masă, unde rămâne tăcut, cu mâinile pe masă şi capul plecat, fără a se amesteca în târguiala celorlalţi doi aflaţi în apropiere.
Condus până la poartă de către proprietar, Lică se urcă în maşină nu prea încântat de discuţia avută în curtea cu barcă întoarsă.
- Zice că ploile au umplut bălţile şi că sunt locuri greu de trecut cu maşina.
- Că doar nu vrei să ne întoarcem! se alarmează Mia.
Maşina coboară spre Dunăre fără incidente, care, însă, încep să apară odată cu intrarea în pădure. Încăpăţânat, Lică vrea să treacă peste toate noroaiele în viteză sau ieşind din matca drumului. În parte reuşeşte, dar acolo unde copacii nu permit această manevră, sunt nevoiţi să coboare şi să pună umărul la împins.
În cele din urmă, maşina e parcată la umbră, iar în bătaia soarelui îşi întind pledurile pe nisipul mâlos.
Neputând rezista prea mult arşiţei verii din luncile Dunării, Marcu, munteanul, se repede în apă. Lipsa de antrenament şi curentul puternic îl aduce în apropierea malului. Plăcerea lui e atât de mare încât uită să mai iasă din apă.
Ca să-l tachineze, Mia îi strigă:
- O să ţi se zbârcească pielea şi cucu’! Ai luat vreo înghiţitură din Dunăre?
- Încă nu, dar mi s-a făcut sete, chit că stau în apă.
- Hai afară la o gură de bere! Ce aştepţi?
Iese. Lică pregăteşte grătarul şi se agită după lemne. Când focul se înteţeşte, se aşează jos şi-l scormoneşte cu un vreasc.
- Ce ţi-a zis lipoveanul? îl întreabă Marcu.
- Spunea că scoate barca la apă şi coboară pe lângă mal până dă de noi. Ar cam trebui să apară.
Câteva bărci se scurg la vale fără lipoveanul lor.
- Nu poate întârzia, că riscă să piardă chilipirul, continuă Lică. Nu şi-ar ierta asta.
Socotise bine. Lipoveanul apare şi debarcă în dreptul lor. Pierduse, totuşi, micii calzi şi parte din berea rece care poposise deja în burţile supraîncălzite de soare ale celor doi.
|
Văzând semnele unui început de dezmăţ, lipoveanul devine poet:
- Cu un mic şi cu o bere, viaţa devine plăcere!
Lică, în poziţia gânditorului de la Hamangia:
- Normal! Da’, ceva scule de pescuit ai?
- Se poate? Dacă-mi dai ceva să beu, îţi fac rost şi de şalău!
- Broscarule, mai că m-ai dat gata! Stai în brânci, să vedem ce găsim pentru tine. Grea boală pe capul lipovenilor!
- Toţi prietenii mei, lipoveni sau nu, suferă de astă meteahnă. Bună sau rea, asta este viaţa mea! explică omul bălţii.
- Tot umblând lela prin bălţi, cu plosca atârnată de undiţă, v-aţi stricat la cap! exclamă Lică, rezumând o lungă poveste şi evitând, astfel, reeditarea ei.
Lipoveanul, însă, nici gând să renunţe la convingerile sale de-o viaţă şi continuă să dea din clanţă:
- S-au domnit mulţi de-un timp, dar un strop de sânge lipovean au toţi cei care s-au scăldat prin bălţile astea.
Mâna lui Lică se înfiinţează cu o sticlă transparentă pe care o vâră sub nasul vorbitorului. Văzând noul peisaj, acesta renunţă la expunerea abia începută. În timp ce-i transferă obiectul, Lică pune condiţii:
- Bea şi taci, altfel ne apucă seara până îţi explici năravul!
Împricinatul nu dă semne că ar fi afectat în vreun fel. Acum are alte preocupări: descântă sticla privind-o melancolic printre înghiţituri.
Mulţumit de tăcerea temporară astfel obţinută, Marcu şi Lică împachetează câte ceva într-o pungă pe care o pitesc în barcă. Înainte de a-l desprinde pe barcagiu din meditaţiile sale profund omeneşti, se pun de acord cu Mia în ceea ce priveşte întoarcerea.
Pregătirile fiind terminate, cei doi îl apucă pe broscar de subţiori şi vira spre lotcă. Instalat pe scândura de la rame, Marcu simte o plăcere deosebită şi uitată. Deocamdată nu are de vâslit cine ştie ce, trebuie doar să menţină direcţia. Ceilalţi doi îşi pregătesc sculele de pescuit: un prostovol, un ciorpac şi câteva undiţe fără băţ. Sunt scule mici, uşor de împachetat sau de ascuns în caz de urgenţă. Curând dispar din câmpul vizual al celor rămaşi pe mal.
Broscaru’, poreclă inventată de Mia, nu se omoară cu firea, în schimb, Lică nu se poate abţine de a încerca prostovolul. Are acea nerăbdare a amatorului care doreşte să-şi testeze îndemânarea cu orice chip. Broscaru’ priveşte cu superioritate şi scepticism cum plasa aruncată de Lică se desface parţial, aproximând numai jumătăţi de cercuri. Nu se osteneşte să facă observaţii sau să dea sfaturi, are alte peocupări. Până la urmă deschide gura şi pentru a vorbi, nu numai pentru a înghiţi din sticla primită cadou:
- Muncă degeaba, zice el, prea mare gălăgie pe mal. Trebuie să trecem în partea cealaltă a Dunării.
Are dreptate, nici o coadă de peşte nu s-a agăţat în plasa lui Lică. Încăpăţânat, amatorul continuă să arunce prostovolul în speranţa că va reuşi să o facă din ce în ce mai bine şi-l va oftica pe Broscar. Între timp, barca apucă a se scurge vreo doi Kilometri înainte ca Marcu să tragă spre celălalt mal.
- Gata, fă o pauză! hotărăşte Lică. Ia plasa şi dă sticla aia, fă mişcare, demonstrează ce poţi! Vreau să ştiu care-i treaba!
Broscaru’ se ridică şi începe să faeă ordine. Mai întâi il instruieşte pe Marcu:
- Mergi încet în sus şi ţii pe loc dacă iese ceva, tragi stânga sau dreapta când spun eu.
- Asta ştim şi noi. Arată-mi de ce nu mi se desface plasa?
- Nu ştiu să explic. Fii atent la mine!
Ridică inelul, adună sfoara, înşurubează plasa după mâna stângă, prinde un plumb între dinţi şi, printr-o rotaţie de la stânga la dreapta, aruncă. Plasa se desface într-un cerc aproape perfect. Aşteaptă până simte fundul apei, apoi începe să tragă încrezător de sfoară. Din plasa ridicată în barcă se rostogoleşte un singur peşte, un caras amărât. Lică:
- Bre, aşa am făcut şi eu, doar ai văzut!
- Nu arunci bine, zmuceşti prea tare înainte de a se deschide cum trebuie.
- Pe dracu'! Altceva nu-i în regulă.
- Sigur, tu nu eşti în regulă!
La un moment dat, Broscaru’ scoate plasa împănată cu saghiţă şi începe să se agite;
- Ţine-o pe loc, ţine-o pe loc! Am dat peste un cârd, să nu-l pierdem. Descarcă-i mai repede, Lică!
Cei mai mulţi peşti sunt înfipţi în ochiurile de plasă şi durează ceva timp până să-i scoată pe toţi. Odată plasa curăţată, Broscaru’ se repede pe vârful bărcii şi aruncă din nou cu o rapiditate greu de crezut. O scoate la fel de repede, dar nici cu un sfert din ce reuşise mai înainte. Repetă operaţia de mai multe ori, în toate părţile, dar cu rezultate din ce în ce mai slabe, În cele din urmă plasa iese din apă goală puşcă.
- Trage repede la deal, fir-ar să fie!
Marcu se opinteşte să-i îndeplinească dorinţa, dar nu mai iese nimic. Dezamăgit, Broscaru’ aruncă prostovolul pe fundul bărcii, aşezându-se şi el alături. Mornăie:
- S-au dus!
Se suceşte prin jur căutând ceva. Bănuind ce, Marcu se apleacă şi scoate de sub piciorul stâng sticla mult râvnită. Spre consolare, i-o întinde:
- Ia de-aici, să te calmezi!
Lică nu-i de acord cu acest tip de tratament psihic, dar n-are ce face. Totuşi zice:
- Cum poţi să bei votcă pe căldura asta?
- Da’, ce să beu, apă din Dunăre?
- Avem bere.
- Cu aia opăriţi-vă voi! Dacă a stat în barcă până acuma, îi ca pişatu’ boului, poţi să te speli pe picioare cu ea.
Lică scoate o bere din traistă şi o lipeşte de faţă. Frige.
- Ce facem cu ea, Marcule?
- Le punem în apă legate de barcă.
- În ce? Sacoşa din plastic nu ţine, se umple cu apă şi crapă.
- În tricoul tău, că eu nu rezist la soare dezbrăcat.
Lică face întocmai fără să obiecteze, dar nici pe Broscar nu-1 slăbeşte:
- Ai să te îmbeţi şi cine dracu’ îţi duce barca acasă!
- Nici n-o duc! Ce, sunt prost să trag atâta în sus?
- Atunci? Ce faci cu ea, o ascunzi?
- Nu. Mai sus e-un şlep-rezervor ancorat la mal, nu se vede de-aici. Acolo-i un băiat care îl păzeşte şi mă cunosc cu el, e de-al nostru.
- Şi tu mergi pe jos?
- Ce mare brânză, nu-i prima oară! Dacă era vineri sau sâmbătă, dormeam şi eu pe şlep, da’ mâine trebuie să fiu la muncă, aşa că...
- Bine, bine, da’ tot nu-i un motiv să te matoleşti!
- Eu n-am venit să pescuiesc, am venit pentru voi, să vă fac hatârul, altfel, rămâneam acasă.
- Ai venit… ştiu eu pentru ce!
Marcu îi întrerupe:
- Dacă tot staţi degeaba, lăsaţi-mă pe mine să chinui puţin plasa. Treci la vâsle, Broscarule, transpiră, să-ţi iasă votca din cap!
- Daa? Ia, să vă văd, scoateţi vreun rahat? replică el.
Lică tot nu-l iartă:
- Şi dacă nu scoatem, ce, te lauzi la ai tăi cât de fraieri suntem? Mare scofală!
Marcu apucă prostovolul şi îşi dă toată silinţa să imite mişcările meşterului. Nu i se pare deloc greu şi totuşi nu reuşeşte nici măcar cât Lică. Cei doi încep să râdă şi-l sfătuiesc:
- Trebuie să vii mai des pe la noi, dacă vrei să mănânci peşte.
Marcu se mai chinuie un timp, apoi renunţă. Nu are rost şi e păgubos pentru toţi.
Cum Broscaru’ nu se arată deloc dornic să lase vâslele, Marcu ia ciorpacul şi Lică plasa. În faţa nepăsării barcagiului, se muncesc amândoi scoţând, din când în când, câte un amărât de peşte.
Lică se ia iar de vâslaş:
- Mă, tu ne laşi intenţionat pe noi! În zona asta nu-i nici un rahat, hai recunoaşte!
- Aşa-i, dar aţi spus că vreţi numai să vă distraţi!
- Ne distrăm, da’ nici chiar aşa! Las’ că vii tu la mine... am să mă fac, beţivanule, că plouă!
Învinuitul se înmoaie:
- Lasă, n-o să plecaţi cu mâna goală! Ştiu că te beleşte nevasta!
- Mă beleşte, nu mă beleşte, mai am o sticlă de vodcă şi nu-ţi dau un strop. Văd că aia ai halit-o!
Broscaru’ nu-i de acord cu asemenea ameninţări şi, drept măsură preventivă, încearcă să domolească pornirile de răzbunare ale lui Lică:
- Mai încolo sunt nişte cioate înnămolite şi praguri din mal, întotdeauna am găsit ceva acolo. O să vedeţi că nu mint!
- Dacă minţi, chiar că te-ai ras!
Un zgomot de motor se face auzit din ce în ce mai tare.
- O şalupă rapidă! detectează Broscaru’ expert.
- O fi poliţia fluvială? întreabă Lică.
- S-ar putea…
- Cine mai are aşa ceva? Broscarule, spune drept, ai permis?
- De unde, bre! Ce, eu lucrez la pescărie?
- Bă, dacă dăm de dracu’? Acuşi sunt aici!
- Poate nu ajung până la noi.
- Ştii ce? Nu-ţi mai da cu presupusul şi trage la mal cât mai avem timp. Ne ascundem între sălcii, iar cu barca faci ce ştii!
Broscaru’ se execută. Trage spre malul aflat doar la câţiva metri şi cei trei debarcă în grabă. Cât ai zice peşte, barca se goleşte de conţinut care dispare după sălcii. Lipoveanul aliniază barca în lungul malului şi acum se opinteşte aplecat peste ceva aflat pe fundul ei.
- Ce dracu’ face ăsta? întreabă Marcu.
- Habar n-am! Ăştia au tot felul de şmecherii pe care le ştiu numai ei.
Şalupa rapidă nu se vede încă, dar se aude din ce în ce mai tare.
- Dacă vrea s-o scufunde, nu poate singur.
- Hai să-1 ajutăm. Nici treaz n-ar putea, dară cum îi acum!
Îşi făc griji de pomană, pentru că omul nici gând n-are să răstoarne lotca. Văzându-i lângă el, le explică:
- Rahatul ăsta de dop nu vrea să iasă, s-a înţepenit în smoală.
- Loveşte cu vâsla, îl sfătuieşte Marcu când pricepe despre ce-i vorba.
Până să se mişte Broscaru’, Lică apucă o vâslă şi intră în barcă.
- Dă-te de-o parte, eşti prea matol ca să poţi face ceva!
Marcu îi zoreşte puţin panicat:
- Da-ţi-i drumu’! Până vă mocoşiţi, n-o să mai fie nevoie!
- Dopul e bine bătut pe dedesubt şi fixat cu smoală. Trebuie împins din interior.
- Bună treabă, Broscarule! exclamă Marcu. După ce-l ia apa, ce pui în loc?
Dopul sare până la urmă. Gaura fiind mare, barca ia rapid apă. Cu toată strădania celor trei, dopul rămâne pierdut.
- Din ce dracu’ era dopul de n-a ieşit deasupra?
- De la un butoi de bere.
- Ce-ai avut în cap când l-ai pus, tot bere?
- Se înşuruba numa’ bine, Unu’ din lemn nu s-ar fi potrivit la fel.
- Lasă c-o să potrivim pe dracu’ acuma! Te văd eu, beţivane, trecând dincolo înot, ce zici?
- Spun că o să faceţi şi voi la fel.
Barca nu s-a scufundat de tot, apa fiind mică, dar de la oarece distanţă e greu de detectat.
Aşezaţi la umbra sălciilor, cei trei descântă sticlele. Şalupa trece în vale departe de ei, în apropierea celuilalt mal. Marcu fumează gânditor.
- Ce-ţi veni să pui dop? Dacă o scufundai undeva mai la adânc, cine dracu’ ţi-o scotea?
- N-aş fi scos dopul şi nici n-aş fi scufundat-o. Noi pescuim acolo unde poate fi ascunsă. Când ai mult peşte, nu ai timp să-1 descarci şi-atunci...
- Atunci dopul ce cauta acolo?
- Am cumpărat vechitura asta cu o spărtură pe care am cârpit-o cu dopul ăla.
- Halal! Ce gaură e aia, exact cât un dop?
- O fi avut un cep care a putrezit.
- Acuma o să cam putrezim noi, eu nu am de gând să trec înot, nu mă ţine cureaua, se văicăreşte Lică.
Mai optimist din fire, Marcu îi dă curaj:
- Poate avem noroc şi trece vreo barcă prin apropiere.
Broscaru’ aprobă, dar cu amendamente:
- De trecut, trec, dar spre seară, aproape de întuneric.
- Mai bine mai târziu decât niciodată, belitule! Cu tine nu o să-mi mai fac de lucru niciodată! ameninţă Lică.
- Şi acum ce facem, aşteptăm să se facă seară? întreabă Marcu. Hai să facem un dop dintr-o cracă. Cuţit avem, nu-i mare lucru.
- Vrei să tai o cracă aşa de groasă cu cuţitul? se arată sceptic Lică. Tot diseară ai să termini. mai bine cu nişte cârpe.
Privind sticla de bere, lui Marcu îi vine o idee:
- Folosim o sticlă ca dop. O înfăşurăm cu un tricou şi o fixăm cu gura în jos.
- Nu-i rea ideea. Ce zici Broscarule?
- Zic, să întoarcem barca şi s-o scoatem pe mal, poate găsim sub ea dopul, dacă nu 1-a luat curentul sau s-a înfundat în mâl.
Lică şi Broscaru’ ridică încet de capetele bărci, fără s-o răstoarne, aşteptând ca apa să se scurgă prin aceiaşi gaură prin care intrase. Când crede că e destul de goală, Marcu fixează sticla pregătită din timp.
- S-a făcut, dar mai rămâne o problemă…
- Da’ ce, nu sunt destule?
- Presiunea, ar putea să ne arunce dopul.
- Stă cineva pe ea, propune Broscaru’.
- Stai tu, tot eşti inutil! îl necăjeşte Lică.
Marcu, împăciuitor:
- Nu cred că-i nevoie, doar să fim atenţi. Dacă sare, o punem repede la loc. Să-i facem proba cu noi în ea.
Improvizaţia rezistă.
Treaba fiind bună, îşi permit să mai stea o vreme la o bere, cât de cât rece, iar Broscaru’, la o votcă fiartă la soare, din a doua sticlă, prima devenind amintire.
În sfârşit, cu Marcu la rame, barca e condusă spre zona cu cioate promiţătoare. Ceilalţi doi prospectează apa cu rezultate descurajatoare. Văzând inutilitatea întregii acţiuni, munteanului îi vine o idée, crede el, înţeleaptă:
- Eu zic să ne ancorăm de-o cioată şi să băgăm undiţele. Avem, deja, vreo cinci, şase kile, îndeajuns pentru o saramură.
- Şi cu şalăul dumnealui, numai bine, adaugă Lică
- Marcule, trage la cioata aia, că-i mai în larg. Să ne legăm de ea. Undiţele am să le pregătesc eu. Voi le agăţaţi pe lângă barcă, se dă important Broscaru’.
- S-a înţeles sefu’! atacă din nou Lică.
Barca-i priponită, doi aşteaptă, iar Broscaru’ moşmondeşte la cârlige, grăbit şi el să termine pentru a-şi relua ocupaţia care îi place cel mai mult.
- O să ne coacem! se văicăreşte Marcu.
- Eu nu mă coc deloc! se laudă Broscaru’.
- Eşti gata ars pe dinăuntru, încă puţin şi iei foc cu totul! i-o taie Lică.
- Mă stingeţi voi, cu bere, căpoşilor! Nu cred că aş duce-o mai bine altfel, mama ei de socoteală!
- Da’, nici nu faci nimic să~ţi fie mai bine!
- Îs mulţumit şi-aşa. Ferească Domnu’ de mai rău! M-ar fi dus mintea la ceva, dacă aş fi avut şcoală, ca voi, da’ uite că nu-i! M-am născut greşit.
- Aiurea! Toţi ne-am născut în zodie proastă, doar că ţie nu ţi-a plăcut cartea.
- Bă, deştepţilor, eu sunt cu vreo 20 de ani mai bătrân decât voi! Când eram puşti, era mult mai rău decât acuma.
- Mai lasă-ne! Dunărea a avut întotdeauna peşte pentru ăia ca tine. Să nu spui că atunci nu ieşeaţi la apă, măcar noaptea.
- Nu vorbesc de Dunăre, eu şi alţii nu am fost tot timpul aici. Şi de-ar fi fost aşa, nu toţi pescuiam. Lăsaţi-mă în pace! se supără dintr-o dată omul, întunecându-se la faţă.
- Ia te uită! Ce-ţi facem? Nu am trăit noi pe-atunci, da’… am auzit destule de la alţii. A fost odată, nu-i aşa? Nu-i obligatoriu să mai fie! face Lică pe înţeleptul.
- Cu poveşti şi văicăreli nu ajungem nicăieri, adaugă Marcu la fel de filozof. Toţi cei mai în vârstă au de spus poveşti din astea. A fost, s-a dus! Gata! Înainte!
- Treaba voastră! Eu mai am puţin şi o mierlesc. La ce să mă aştept? N-am avut şi n-oi avea nimic, nicicând, decât asta!
Ridică sticla arătându-le-o, apoi bea din ea cu râvnă. Luând-o de la gură, proclamă:
- Aleluia!
Marcu şi Lică se holbează la el.
- Eşti nebun! Te-ai sclerozat de-atâta şlibă!
- N-are-a-face! Sănătate şi virtute să fie, să pot bea! Hai la peşte!
- Ce peşte, omule, crezi că mai poţi sta în picioare?
- Io, abia acuma încep să pescuiesc, uscaţilor!
Se repede la undiţe şi începe să le scoată una câte una, dar elanul lui n-a impresionat nici un peşte, aceştia refuzând nepăsători să se agaţe. Mămăligă, râme şi-o coropişniţă au fost înghiţite, hrănind peştii pe gratis. Toate astea îl pun pe gânduri.
- Azi e o zi nasoală sau voi sunteţi păguboşi. Trebe să plecăm de-aici!
- Unde să plecăm, bă? Noi ne declarăm mulţumiţi cu ce avem, zice Marcu.
- Da’ eu nu-s mulţumit, nu mă lasă cugetu’!
- Ai să cugeţi acasă. Data viitoare, când ne întâlnim, ne spui rezultatele cugetărilor tale, îi stabileşte Lică viitorul.
- Ca să ajungem de unde am plecat, trebe să urcăm mai sus şi apoi să traversăm. Până atunci eu nu mă las! insistă Broscaru’.
- Just, Broscarule! Fă-ţi damblaua! În ce ne priveşte, nu te osteni să-ţi faci mustrări… de cuget. Clar?
- Îhî!
- Ai să prinzi tot un rahat şi de aici încolo! continuă Lică prezicerile. Degeaba mănânci norii şi spargi asfaltul.
- Vedem noi îndată, numa’ nu mă deochiaţi! ameninţă el, apoi dezleagă barca şi înşfacă prostovolul. Porunceşte:
- Dă-i bice amice!
Necunoscându-1 până atunci, Marcu tace şi se execută trecând la rame, dar Lică nu-1iartă deloc:
- Întotdeauna vorbeşti în versuri când te îmbeţi?
- Nu sunt beat, ai tu ceaţă pe ochi.
- Da? Atunci de ce te clatini?
- Nu mă clatin, barca are tangaj.
- Văleu, da’ ce mai bate vântul!
- Lică, lasă-mă în pace să muncesc!
Celor doi le este imposibil să nu izbucnească în râs.
- Cu asta ne-ai dat gata, trebuie să-ţi respectăm programul de muncă, nu avem încotro. Am, însă, o nedumerire…
- Mereu eşti nelămurit de lucruri gata lămurite, aşa că, hai, ce durere ai?
- Aş vrea să ştiu, la slujbă ai nevoie de tot atâta combustibil ca să poţi munci?
- Absolut, nici nu se poate altfel!
- Sunt al naibi de curios cum devine chestia asta!
- Păi… înainte eram meseriaş bun şi fără combustibil, acum sunt pe post de taximetrist şi nu se poate fără gazolină.
- Da, chiar, ce faci acuma?
- Păi, ţi-am spus! Sunt taximetrist.
- Lasă prostiile!
- Car, bă, încarc, descarc, stivuiesc şi alte asemenea treburi de intelectual. Fac după cum comandă şefu’.
- Şi şefu’ vă lasă?
- N-are încotro, alţi proşti nu găseşte. La astfel de munci, dacă nu iei vitamine, din când în când, te cocârjezi şi ajungi să îngenunchezi înainte de amiază, iei poziţia caprei şi nu te îndrepţi fără cortizon, dacă te îndrepţi!
- Fugi, dom’le, de-aici! Astea-s barbe! Chiar de-aţi vrea, nu aveţi destui bani ca să vă vitaminizaţi, nici dacă aţi face praf tot salariul. Cine te crede!
- Nici nu-i de crezut, dar nu mă ţine de vorbă. Vezi că nu stau degeaba!
Lică renunţă la ciorpac. Întins pe fundul bărcii şi păstrând tăcerea, îi lasă omului plăcerea de a-şi demonstra măiestria. Acesta se munceşte din răsputeri să facă rost de peşte, dar, cu toată voinţa lui, productivitatea se apropia de zero. Foarte perseverent, omul nu vrea să dezarmeze în faţa nepăsării peştilor. Pentru a-i uşura suferinţa, Marcu încearcă să-i furnizeze o justificare plauzibilă:
- Auzi, Broscarule, poate au trecut alţii pe aici şi au curăţat tot.
- Da’ ce, bă, asta-i piscină să stea peştele aşteptând să fie curăţat? Aici peştele circulă.
- Atunci, înseamnă că cei mari i-au mâncat pe cei mici, insistă Marcu în ironie.
- Nici asta nu-i valabil!
- Ba da!
- Ba nu! Unde sunt cei mari, dacă cei mici au fost mâncaţi?
- Ce-i mari se odihnesc sau nu ai scule pentru ei, nu ţi-a dat guvernul. Undiţa-i pentru pescarii sportivi.
Lică se amestecă făcând aluzii subtile:
- Peştele mare ştie că n-ai permis şi nu-i place să ţină de foame celor ce nu fac parte din specia lor, în speţă, broscarilor. Noroc de ei că pot ieşi pe uscat, dacă nu prind în apă.
Broscaru’, ca toţi broscarii, o ţine langa:
- Câte ceva ştiu şi eu despre asta, da’ nu mă las până nu prind, măcar, un grangure.
- Nu-ţi pui întrebarea dacă cineva stă să te aştepte? Pierdem vaporul.
- Eu nu pierd nimic, ce-am avut de pierdut, am pierdut demult!
- Cu ăsta n-o scoatem la capăt! Marcule, virează spre celălalt mal. N-are decât să se bălăcească după ce trecem. Nebunu’ chiar e în stare să facă ce-a zis, îl ştiu eu bine!
Marcu lopătează pe-o parte şi-o taie de-a curmezişul spre celălalt ţărm. Broscaru’ nu protestează împotriva acestei decizii nedrepte şi astfel ajung destul de sus faţă de locul de plecare, căpătând încă o şansă la întoarcere. Nu-i supărat, dar tare ar vrea să iasă bine. Ghicindu-l, Marcu îşi exprimă aceeaşi idee, spre a nu-i împovăra conştiinţa şi aşa destul de aglomerată:
- Până ajungem, mai ai timp să prinzi marele peşte.
- Chiar aşa am să fac!
Lică observă manevra, dar se face că plouă:
- Eram sigur, cum altfel!
- Ce sigur şi cum altfel? Mai avem câţiva metri de apă şi vrei să plutim ca băşicile la vale? Nici gând!
- Bine, bă, bine, fă-ţi damblaua, dar dă-mi voie să mă pregătesc pentru o repriză de râs. Dacă mai iei o porţie de vodcă, se îmbată şi peştii, prin simpatie, îi apucă mila şi astfel anesteziaţi, vor sări toţi grămadă în plasa ta, umplându-ţi barca până să se scufunde. Nu-i aşa, Marcule?
Marcu, fără prea mult acces la glumele pescăreşti, zice şi el:
- Se va scufunda, dar nu de peşti, ci, din cauza găurii din fundul ei. Mare lucru dacă o vor putea scoate scafandrii!
- Îi angajăm pe greci, aia sunt specialişti.
- Bă, miştocarilor, dacă barca se scufundă, eu rămân deasupra, că ştiu să înot, nu ca voi, broaşte de uscat!
- Şi noi ştim să înotăm, bă, plută! Tu stai deasupra numai pentru că alcoolul pluteşte.
Ajunşi în apropierea malului, Broscaru’ îşi reia activitatea. Pe jumătate beat şi cealaltă pe-aproape, munceşte cu spor şi drag, dar fără beneficii. În elanul său creator de belşug, nu bagă de seamă când un nasture de la cămaşă i se agaţă într-un ochi de plasă. Neglijenţa de neiertat îl face să plonjeze peste bord odată cu prostovolul. Îngrijoraţi de faptul că cele vreo cinci kilograme de plumb atârnate de plasă l-ar putea ţine la fund, cei doi rămaşi în barcă iau măsuri de salvare. Marcu rămâne la rame şi ţine barca pe loc, iar Lică e gata să facă pe scafandrul, în caz că Broscaru’ nu are de gând să-şi arate barba. Împricinatul, însă, iese la suprafaţă repede. Lică nu scapă ocazia să-1 tachineze în acest nemaipomenit moment de criză:
- Dai bir cu fugiţii, bă, fugi de răspundere când vezi că nu-ţi iese planul! Ia spune, cum ai reuşit să ajungi murătură?
- Mama mă-si! Nu ştiu! Am simţit că sunt tras de piept înainte şi atât!
Marcu îi cercetează cu atenţie pieptul şi vede un nasture lipsă:
- Îţi spun eu cine te-a tras pe sfoară, nevastă-ta! Nu ţi-a cusut bine nasturii la camaşă şi, de data asta, ţi-a făcut un bine, altfel ne-ar fi trebuit un submarin să te scoatem la soare.
- În viaţa mea de hoţ de peşti n-am păţit aşa ceva!
- Mai vrei să pescuieşti, bă, nea pescaru’? Sau vrei să faci pe scafandru’?
Deodată, Broscarului îi cade fisa:
- Ţine barca pe loc, că-s nenorocit! Am rămas fără sculă!
- Mare scofală! Spune mersi că nu eşti şi tu cu ea, să-i ţii de urât. Ai să-ţi faci alta, încearcă Lică să-l consoleze.
- Ce să-mi fac, bre, m-a costat o groază de parale asta! Bărbosu’ mi-a luat pielea pentru ea.
- Doar nu vrei să ţi-1 plătim noi? Tu eşti meseriaşul! Şi tot tu l-ai aruncat...
- Trebe să-1 scot! E pâinea mea acolo.
- N-avem lumânare cu noi! De ce n-ai avut grijă să-ţi iei de-acasă?
- Lasă, că ştiu eu cum să-1 scot! Ţine barca pe loc!
Marcu ţine barca aproximativ pe loc, aşa cum ţipase Broscaru’. Acesta se repede la cârligul în trei ace care-i folosea drept ancoră. - Ce vrei să faci cu ăla? înteabă Marcu neştiutor.
- ÎI bag în apă şi mătur fundu’ cu el.
- Şi tragi speranţa să agăţi plasa?
- Da. Am mai făcut asta de multe ori…
- Adică, vrei să spui că nu-i prima dată când pierzi ocazia să te îneci? se miră Marcu.
- Hai, las-o! La câte jeguri sunt în apă, se întâmplă ca plasele să rămână agăţate sau să scapi din mână sfoara.
- Da, numai că acuma te-ai scăpat şi pe tine. Nici nu suntem siguri că am rămas în acelaşi loc, apreciază Lică.
Marcu le dă oarece speranţe:
- După peisajul de pe mal, aş zice că suntem cam în acelaşi loc.
- Ţine-o aşa, Marcule, ai milă! se roagă el, aproape treaz de grijă. Lasă-1pe ăsta să latre!
Broscaru’ aruncă cârligul cât îi permite sfoara şi trage spre barcă, greblând roată fundul mâlos al Dunării. De câte ori agaţă ceva, speranţa-i creşte şi tot de atâtea ori se dezumflă. În barcă ajung, rând pe rănd, tot felul de materiale. Cele de origine umană deţin recordul.
Ca de obicei, Lică are ceva de spus. De data asta remarcă diversitatea recoltei din Dunăre:
- Dacă nu le aruncai înapoi, Broscarule, puteai să deschizi un bazar cu marfă rară.
- Îţi cedez ţie drepturile şi plăcerea de a le comercializa prin buticul tău sau ce-o fi el.
- Se aprobă, dacă mă aprovizionezi tu!
Lică e nespus de talentat în a da replici, nu rămâne niciodată dator, cu atât mai mult acum, când toate au mers anapoda. Dacă şi prostovolul rămâne pierdut, treaba-i bună şi spusele lui adevărate.
Primul rând de greblă reduce şi mai mult speranţa. Nici mutarea bărcii nu schimbă situaţia. Broscaru’, nefericit, îşi exprimă părerea, care, pe ceilalţi nu-i încântă deloc:
- Cred că nu căutăm unde trebuie. Ne-a scurs apa când am căzut. Trebuie să căutăm mai sus.
Lică, solidar, îl încurajează în felul său:
- Căutăm, căutăm, cum să nu căutăm! Întrebarea este unde să căutăm? După cum vezi, bunăvoinţă avem. Nu-i aşa, Marcu?
- Să mai încercăm, poate are dreptate, îl apără Marcu înţelegător. Tu erai pe fundul bărcii, el măsura adâncimea apei din Dunăre şi eu mă ţineam de vâsle. Până să ne dezmeticim, curentul a lucrat, câteva secunde, dar suficiente. Broscarule, bagă ancora în apă, să trag câteva lungimi de barcă în sus, cât ne permite sfoara şi greblezi numai la capete. Tu ai căzut în faţă, nu are rost să căutăm lateral, pierdem vremea.
- Facă-se voia voastră, nătângilor! Vă sunt spectator devotat! declară Lică.
De data asta, scepticismul cronic al lui Lică rămâne fără suport. Cârligul se agaţă în ceva ce se întinde, dar nu se desprinde. Cu puţin noroc, acel ceva poate fi exact ce căutau. Broscaru’ trage de sfoara cârligului până ce barca ajunge deasupra locului.
- Vâsleşte mai sus, că-i agăţat din direcţia aia. Trebuie să se desprindă, nu se poate!
Are dreptate, fiindcă ancora cedează puţin câte puţin şi se desprinde în cele din urmă. Lică se apleacă împreună cu Broscaru’ şi trag în barcă prostovolul încâlcit şi plin de hârburi.
- Eşti sigur că-i al tău sau l-a pierdut altcineva?
- E al meu, dar poate să fie şi-a lu’ dracu’, numa’ prostovol să fie!
- Acuma, putem să păşim pe uscat?
- Mie mi se rupea sufletul că mi-am pierdut pâinea cea de toate zilele şi tu o ţii tot într-o băşcălie.
- Da’ ce, meştere, dacă mă puneam pe bocit, aveai ceva de câştigat?
- Nu, da’ toată ziua ai fost ca o cobe!
- Lasă că ajungem imediat şi-o să-ţi treacă supărarea. Ai îmbuteliat în maţe două sticle de vodcă pe ziua de azi.
- Şi ce-i cu asta?
- Nimic, doar că mai am ceva în portbagajul maşinii. Cunoscându-ţi capacitatea cilindrică, am avut grijă să mă aprovizionez corespunzător şi dacă eşti cuminte, capeţi o bonificaţie.
- Să mă ia dracu’ dacă nu ştiam! Băiat bun, Lică ăata! se înveseleşte Broscaru’. Nu-i aşa, Marcule?
Toată lumea îi cere părerea, pe care Marcu n-o prea are, aşa că, aprobă:
- Aşa-i!
- Fire-ai al dracului de haimana! pare a se înfuria Lică.
- Ho, nu te ambala! îl calmează Broscaru’.
- Nu vezi o coadă de peşte, beţivanule! Te leg de barcă şi plec!
- De ce? Mie nu-mi trebuie peşte!
- Aşa mă gândeam şi eu!
- Te gândeai pe dracu’, hapsânule!
- Da? Aşa? Atunci ia-ţi peştele şi valea!
- Păi, nu pot! Nu l-am prins singur. Şi dacă de tine mi se rupe... are şi Marcu drept la o icră!
- Ce milostiv eşti...
Marcu strigă la ei:
- Daţi-vă jos şi legaţi barca, ţaţelor!
Combatanţii fac pace momentană, leagă barca şi o golesc de conţinut. Marcu ridică ramele şi sare la rându-i pe nisip.
Mia şi copiii se prăjesc încă la soare, lângă maşină. Prima vorbă rostită de femeie nu puatea fi decât o întrebare:
- Aveţi cu ce vă lăuda?
- Nu-ţi fă iluzii, Mia! Avem numai bine de-o saramură cu care să dăm gata o mămăligă.
- Tot e bine, sunteţi nişte harnici!
Broscaru’, lăudăros şi cu mari speranţe:
- Păi nu!?
- Bineînţeles că, acum, vreţi să vă plătesc peştele! anticipează femeia.
- Dacă ţii neapărat! aprobă Broscaru’ visând.
- Mă întreb, câţi indivizi ca voi trebuiesc adunaţi la un loc, astfel încât, tot portbagajul maşinii să fie complet ocupat cu sticle?
Broscaru’ o linişteşte:
- Nu prea mulţi! Încearcă cu noi trei.
- Tu să taci, sugativă! ţine Mia să precizeze. Eu mă gândeam la oameni cât de cât normali. Dacă te socotesc şi pe tine, eşti de-ajuns singur.
- Ăsta da, om capabil! sare şi Lică.
- Sărmani muritori, parţial fiinţe gânditoare, dar lovite de stres, fericiţi cei mulţi şi proşti ca mine a căror singură grijă e umplerea burţii! predică Broscaru’.
- Şi, dacă n-ai cu ce s-o umpli? întreabă Mia. Burta goală te rupe-n două.
- Mă străduiesc să n-o las prea mult goală.
- Suntem siguri! Am văzut şi cum o umpli! precizează Lică.
Având mai multă înţelegere, Marcu îi ia apărarea:
- Lăsaţi omu’ în pace, doar nu vreţi să-l reeducaţi acuma! Cunosc o mulţime ca el, cu aceleaşi năravuri şi păreri despre lume.
Discuţia devine serioasă, aproape filozofică:
- Sunt şi pe la voi specimene de-atea? se miră Lică.
- Sunt peste tot. Sunt apucături mult mai răspândite decât vrem să credem.
- Vrei să mă convingi că oamenii întregi la minte sunt din ce în ce mai puţini? întreabă şi Mia.
- Nu, doar că şi-au schimbat obişnuinţele, felul de a privi lucrurile şi comportamentul. Dau mai puţină importanţă aspectelor morale şi din ce în ce mai multă celor materiale, explică Marcu, care, ca şi ceilalţi, o luase bine pe ulei.
Lică se dă şi el cunoscător:
- Sau aşa: nu poţi fi moral dacă nu ai bază materială. Puteam să-ţi spun şi eu asta.
- Mda! Când ai un cont solid, îţi permiţi să dai lecţii de morală. Şpilu’ e că tocmai partea materială determină aspectul moral. Exemplu: canibalismul poate apărea, în momente de criză, la orice nivel moral, educaţional şi cultural vrei.
- M-ai dărâmat! exclamă Lică.
- Acum, eu îmi pierd aproape tot timpul cu prezentul, am constatat că nu-l cunosc destul.
- Şi? Rezultate?
Marcu apelează la vocabularul său profesional fără să-şi dea seama:
- Deocamdată sunt în faza de prospectare-proiectare şi zău, e partea cea mai grea. Ca să fiu sincer, sunt pe dinafară.
Broscaru’, nepricepând mare brânză, încearcă să curme discuţia şi s-o îndrepte în direcţia dorită de el şi de mare interes, din punctul său de vedere. El nu-şi pune întrebări de nici un fel. Pentru el viitorul are o singură coordonată: prezentul, ba chiar, momentul.
Spune expert:
- Vodca provoacă dureri de cap, mai ales dacă n-ai antrenement.
Se referă evident la cei doi.
- Ceea ce nu-i cazul tău, adaugă Lică.
- Dar nici nu sfârşeşti la Socola, ca-n cazul vostru, aşa că... fă bine şi ţine-te de cuvânt!
- Ce cuvânt? Nu mi-am dat nici un cuvânt! încearcă Lică o exchivă inutilă.
- Cum nu? Acela cu portbagajul! se panichează Broscaru’.
- Am spus că am în portbagaj, nu că-ţi dau!
Marcu începe iarăşi să râdă. Cei doi sunt imposibili. Zice:
- Nu mai chinui omul, trebuie să ducă barca.
- Păi, tocmai, că trebuie s-o ducă! Dacă mai face o baie, cine îl scoate?
Mia, curioasă:
- Ce baie? A căzut în apă?
- Numai oleacă. A vrut să prindă un somn cu furculiţa.
- De-aia-i cu hainele ude şi le usucă pe el?
- Nu schimbaţi vorba, lăsaţi-mă pe mine, ştiu să-mi port singur de grijă!
- Azi nu s-a prea văzut asta, zice Lică în timp ce scoate din maşină lada frigorifică şi o aduce pe pătura unde stau în aşteptare cei doi însetaţi de la căldură şi alte cele. Se aşează şi el:
- Să fie clar, Broscarule, nu o goleşti aici! Poate te înduri să-i duci o picătură şi nevestei, să vadă că n-ai pierdut vremea degeaba.
- Nu-i duc nimic! Nu vreau s-o învăţ cu nărav. Şi-apoi, are alergie la miros, devine nervoasă.
- A dracului pielea pe tine!
- Ştii ce? plusează Broscaru’.
- Nu, da’ sunt sigur că abia aştepţi să-mi spui!
- Văd că ai bere rece şi mie mi-e tare cald!
- Nimic nu-ţi scapă!
- E un domeniu în care sunt specialist. Tu spuneai asta.
- Ai să explodezi ca un cocteil molotov! Nu simţi cum îţi pluteşte creierul într-un lichid mai uşor decât apa? Poate eşti un fenomen biologic ce trebuieşte cercetat.
Broscaru’ duce sticla la gură şi o goleşte de parcă ar fi fost răsturnată într-o chiuvetă. Pe fundul sticlei rămâne doar un deget de bere, aşa, pentru momentul de rămas bun. Ceilalţi trei de faţă rămân cu gura căscată ca în faţa unui OZN.
Mia exclamă cuprinsă de uimire:
- Eşti bun pe post de vidanjă!
Lică:
- Vezi, iubito, trebuie să fii mai îngăduitoare cu mine! Ai în faţă un exemplar de categorie grea, o raritate!
- O raritate ce tinde să devină majoritate.
Insensibil, Broscaru’ şterge fundul sticlei prin interior şi o aşează cu grijă jos, apoi le urează din toată inima lui înecată:
- Saramură bună! Dacă mai aveţi nevoie de mine mă găsiţi în tabără.
Se ridică, având grijă să nu uite vodca primită şi porneşte domol spre barcă, fără a se uita înapoi.
Cei rămaşi continuă să-l urmărească în tăcere, dar, Broscaru’ nu dă semne că ar vrea să plece. Se aşează în barcă, destupă sticla, trage un gât lung, pune sticla pe fundul bărcii şi coboară să o dezlege. Revine şi, apucând vâslele cu mişcări leneşe, se îndepărtează..
Marcu rămâne mut. Nu poate înţelege care-i treaba cu acest om.
“Ce-o fi în capu’ lui? De ce se poartă aşa? Pare să ignore intenţionat totul. Să fie, astfel, prezentul mai uşor de suportat? Şi eu, de ce îl simt aşa de apropiat? Până la urmă, nu-i decât un om şi-atât!”
Lică şi Mia nu au astfel de nedumeriri. Cunoscându-l de multă vreme, nu-l consideră aparte. Sigur sunt mai mulţi ca el. Doar lui Marcu, deşi obişnuit cu băutorii, el însuşi nepocăit, felul de a fi al braconierului i se pare exagerat şi greu de explicat. Unde-i buba? Nu poate şi nu vrea să creadă că oamenii pot renunţa aşa de uşor la tot, rezumându-se la o existenţă, cenuşie, mişcătoare, alunecoasă şi spălată de ochii lumii în valuri de alcool. Cât de gravă e situaţia şi ce ar trebui să se schimbe? Poate doar Lică, cel cu care şi-a petrecut ziua, înţelege ceva. Pentru Marcu, pare un avertisment, pentru Lică, nmic deosebit.
Simţindu-se incapabil să raţioneze, lucru obişnuit de la o vreme, Marcu apucă sticla de bere şi încearcă să repete performanţa celui plecat, dar fără să reuşească. Se simte în pericol. Nu asta e soluţia pe care o caută. Nu poate să accepte o astfel de rezolvare. Broacaru’ e prea bătrân sau prea slab ca să găsească altceva decât scăldatul în alcool.
„Dracu’ să te ia de Broscar!” se răzvrăteşte el în gând.
Văzându-i tăcerea prelungită, Lică se simte dator să spună ceva şi cade exact pe gândurile Iul Marcu:
- Aşa cum îl vezi, ameţitu' ăsta-i băiat bun. Poate socoteşti că l-am luat cam tare azi, dar mă cunoaşte bine şi eu pe el. Pot spune că îl cunosc mai bine decât se cunoaşte el însuşi. Oricum, nu ne facem nici unul complexe. Fiecare are punctul său de vedere şi îşi organizează viaţa după cum îl duce capul. Eu cred că-i bine aşa, n-am avut neânţelegeri niciodată, iar banii fac parte dintr-un capitol separat, fiecare îşi face socotelile în felul lui.
- Pentru mine-i o experienţă care îmi dă fiori.
- Cred că şomajul, necunoscut ţie până acum, ţi-a crescut prea mult sensibilitatea.
- Păi, de unde? Şi eu şi alţii ca mine credeam că somajul e numai la televizor şi nu are nici o legătură cu noi, până în momentul în care ne-a fost pus sub nas.
- Linişteşte-te, Marcu, am trecut şi eu prin stări din astea şi încă mai trec. Nu credeai că are să ţi se întămple tocmai ţie. Acum, că s-a întâmplat, ai altă perspectivă, una mai apropiată de realitate. Aşteaptă! Broscaru' e pierdut pentru eternitate! rezumă Lică. Dacă e să te iei după el, nu ajungi nicăieri!
- Încep să-mi dau seama!
- Trece, e o neputinţă de moment. Broscaru’ face parte dintr-un viitor din care cei trecuţi de o anumită vârstă sunt excluşi. Asta-i cea mai proastă socoteală! conchide Lică.
- Dar e reală. E trist că bătrânii nu mai au timp, ei trăiesc acum, viitorul nu Ie spune nimic, iar cei tineri şi necopţi îşi închipuie că viitorul e al lor oricum şi nu merită să-şi bată capul cine ştie ce. Par să ignore prezentul, mai ales dacă lor le merge bine. Chestia cu „după noi potopul” este foarte bine pusă în aplicare. Ciolanele sunt puţine, iar câinii, prea mulţi!
Tăcută până atunci, Mia intervine în discuţie cu intenţia de-a o curma:
- Miroase a creier ars, nu se simte? Puneţi mâna şi curăţaţi peştele ăla, am poftă de-o saramură, aici la faţa locului.
- Şi cu mămăliga ce facem?
- Fără! Merge şi cu pâine sau gol.
- Hai, Lică, să aplicăm ordonanţa! Scăpăm de-o treabă acasă.
- Nu-mi prea convine! Proviziile s-au terminat şi dacă dă setea peste noi o s-avem de suferit.
- N-are a face! Halim şi-o tulim înainte de a ne deshidrata.
- Atunci hai!
-->
Comentarii