Acasă, Marcu este întâmpinat de fiica sa, Tiţa pentru maică-sa şi Biţu pentru el. Fata îl opreşte în poartă:
- Tati, ce sunt astea?
Îi intinde ceva în care Marcu recunoaşte două tuburi de la cartuşe de vânătoare.
- Unde le-ai găsit?
- În mina părăsită. A început ploaia şi ne-am adăpostit acolo. Ne-a fost frică să intrăm şi am făcut un foc la intrare,
- Şi acolo erau din astea?
- Da. Erau şi mai mici şi din tablă, dar numai eu şi Cătălin am găsit din astea. Numai două.
- Erau şi de-altfel?
- Erau mai multe.
- Ştii că sunt periculoase?
- De ce?
- Pentru că sunt! Să nu te mai prind cu aşa ceva! Şi nici prin galerii să nu intri. Oricând se poate surpa ceva peste voi.
- Am înţeles, tati!
Fetiţa nu se dă dusă:
- Tati, tati!
- Ce mai e?
- Mă laşi să încerc jocul pe care mi l-ai adus?
- Ştii să-l foloseşti?
- Ştiu! Marian mi-a arătat, mai demult, când a adus unul de la un coleg.
- Bine, numai să nu-mi faci grădiniţă în casă cu toţi copiii de pe stradă.
- Lasă că ştiu eu cu cine să mă joc!
Fetiţa dispare de lângă el, iar Marcu rămâne să se frământe cu o întrebare: ce căută acele resturi de cartuşe în locul indicat de copilă? Sunt proaspete şi, de obicei, le recuperează cei ce le folosesc. Intrat în casă, uită de ele, dar fata, împreună cu un băiat din vecini, năvăleşte în casă direct spre televizor şi, în timp ce-şi pregătesc jocul, îl aude pe băiat:
- Să i le arăt lu’ taică-tu?
- Arată-i.
- Şi dacă ne ceartă?
- N-are treabă cu tine, pe mine mă ceartă.
Astfel încurajat, băiatul vine şi îi întinde lui Marcu un pumn cu tuburi de cartuşe metalice.
- Ce-i cu astea, tot de-acolo?
- Da!
Marcu se uită atent la ele şi rămâne foarte surprins când îşi dă seama că sunt de pistol. Întrebarea anterioară îi revine îi minte, dar nici acum nu-şi poate răspunde. E gata să renunţe, dar prea îl sâcâie.
„Ceva nu-i în regulă. Unul, două de vânătoare, rătăcite, dar de pistol? Şi-atâtea? Dacă şi ceilalţi copii au câte un pumn de tuburi, fac, la un loc, cel puţin un încărcător”.
Intrigat, Marcu hotărăşte să ceară şi părerea lui Tudor, la prima întâlnire.
Fondul sonor al jocului celor doi copii începe să-l enerveze prin monotonie şi-l obligă să-şi mute „cortul” în curte. La fel ca în ziua precedentă, îşi petrece timpul analizând informaţiile acumulate în ultimul timp.
Întâi, deşi trecuse o lună, existenţa lui rămâne la fel de nedefinită ca şi înainte. Se simte afectat psihic, bântuit de îndoieli, de nesiguranţă şi chiar teamă. Ideile există în mintea lui dar amestecate, inutilizabile. În acelaşi timp, este dispus la orice pentru a scăpa, a ieşi din marasmul în care se află.
Îi vine în minte expresia: „Fă-te frate şi cu dracu’, până treci puntea!” şi întrebarea generată de aceasta: „Cine-i dracu’ şi... chiar va trebui să-mi încalc principiile?”
După cum merg treburile, se pare că numai aşa poate face ceva, chiar dacă nu simte nici un fel de încântare rezultată din logica schioapă clocită în mintea-i tulbure şi care începe să devină opacă de-a binelea. ÎI invidiază pe Tudor pentru superficialitate. El nu se omoară cu analize complicate, care să-i afecteze sănătatea mintală, un avantaj care poate genera soluţii de mijloc mai bune decât ale lui.
Dacă l-ar convinge pe Tudor să nu-şi risipească banii din salariile compensatorii, ar putea contribui la capitalul cumnatului său, Lică. Acesta, având mai demult o afacere şi experienţă, le-ar putea aduce oarece beneficii fără să cheltuiască pe documente şi investiţii despre care nu ştiu nimic. Va încerca să-i aducă argumente lui Tudor, dar ştie că el va insista pe ceea ce deja au hotărât şi care nu cere un efort financiar masiv şi rapid.
Tot făcând planuri, Marcu adoarme pe iarba încălzită de soare, lângă straturile de ceapă, până la venirea soţiei, care nu se sfieşte să-l atingă cu limba-i ascuţită:
- Ai început bine, belfere! Dacă îţi cade în guşă şi câte o sticlă de ceva tărie, te poţi considera un om fericit.
Marcu nu ripostează, făcându-se preocupat de adunarea documentaţiei împrăştiate prin iarbă. Nu are de gând să-i dea apă la moară. Va face aşa cum crede el şi dacă va ieşi ceva, se va vedea. Consideră că nu are sens să-şi risipească energiile în discuţii contradictorii şi sterile. Stresul de până acum îi este de ajuns şi nu trebuie amplificat până să capoteze.
În acelaşi gând cu el sau din motive numai de ea ştiute, Maricica îl iartă, nu-l mai sâcâie în acea seară, iar Marcu îi mulţumeşte în gând.
***
A doua zi, după ora zece, la poarta lui Marcu, Tudor îşi face simţită prezenţa zgomotos şi fără sentimentul că perturbă orânduielile casei.
Marcu se răsteşte domol:
- Tacă-ţi fleanca, gură mare! Trezeşti şi o cazarmă cu nesimţirea ta!
- La ora asta? Doarme cineva?
- Copiii!
- Îi înveţi prea leneşi.
- Şi dacă îi scoli de dimineaţă şi nu sunt buni de nimic toată ziua, ce-am realizat?
- Mă rog, sunt copiii tăi.
- Exact! Care-i cauza agitaţiei tale matinale?
- M-am hotărât cu nevasta să-ţi acordăm credit.
- Nu-mi acordaţi nimic! Ne acordăm reciproc. Dacă facem ceva, o facem pe bază de încredere.
- Corect! Hai, scoate vinul ăla să începem afacerile.
- Printre altele, va trebui ca, de acum încolo, să nu amestecăm afacerile cu vodca.
- Şi cu asta sunt de acord, numai că eu vorbeam de vin. Doar nu vrei să aplici regulamente din clipa asta!
- Ţi-a fost greu cu Ileana ta?
- Nici vorbă. E bucuroasă că mi-am găsit ceva care să-mi ocupe timpul, în afară de a freca menta pe ici pe colo.
- Între timp mi-au venit şi alte idei. Ştii cumva când putem ridica banii ăia?
- Lumea spune că oricând. Şi mâine. Eu ziceam să-i bag în bancă.
- Eu nu, îi investesc!
- Zău? Şi pe mine cui mă laşi?
- Îi bag în afacerile cumnatului, ca acţionar. Ridic doar câştigul. Dacă vrei, poţi face ca mine. Între timp, ne vedem de-ale noastre.
- O fac şi pe-asta, fir-ar să fie! A înnebunit lupu’ de tot şi noi odată cu el.
- Ai incredere în nenea!
- N-am încotro, nene!
- Nu-ţi fie teamă. Banii nu-i pierdem, doar câştigul poate să nu fie cine ştie ce.
- Şi cum facem?
- Luăm banii şi când pleacă băiatul la examen, merg şi eu, ca să pornesc treaba.
Tudor observă tuburile de cartuş împrăştiate pe măsuţa de lângă televizor şi apucă unul, studiindu-l cu atenţie.
Mirat, întreabă:
- Astea-s amintiri de la mare?
- Le-au găsit copiii în pădure, când au fost după bureţi. Erau într-o galerie veche de-a noastră.
- Păi, ce, noi lucrăm cu aşa ceva? Eu n-am văzut din astea decât în filme. Ce naiba caută acolo?
- Asta vroiam să te întreb şi eu. Duminicâ merg cu ei.
- Mi-ai făcut poftă de-o ciulama de bureţi. Vin şi eu!
- Mai am în frigider. Pot să-ţi dau, nu care cumva să ţi se umfle boaşele de poftă şi să-ţi rămână biata nevestică fără sculele necesare.
- Mersi, dar am mâncat de dimineaţă, tocmai ca să-mi protejez funcţiile. E cam dubioasă chestia asta. Obiecte de tipul ăsta nu se găsesc pe toate drumurile şi nici rămăşiţe de război nu sunt.
- Dă-le-ncolo! Ne lămurim la faţa locului. În ziua de azi avem de-a face cu multe treburi neclare şi vom sfârşi prin a ne obişnui cu ele.
- Mă sâcâie şi-mi vin în cap tot felul de prostii. Noi nu lăsăm astfel de urme când părăsim galeriile.
- Ai găsit cu ce să-ţi ocupi mintea. Dacă nu ai subiecte, îţi dau eu câte vrei. Or fi resturi de la vreo aplicaţie militară în zonă.
- Fii serios! Acolo nu s-au făcut şi nici nu se pot face aplicaţii militare. Sigur e vorba despre altceva, sigur se mai află ceva acolo! Poate copiii au găsit şi întregi şi nu vor să spună. Ai chestionat-o pe fiică-ta?
- Nu.prea, da’ lasă-le acum! Mergem după bureţi şi ne vor arăta ei ce şi cum.
Marcu nu vrea să admită că şi el este intrigat şi că se gândeşte la siguranţa mâncătorilor de ciuperci şi fructe de pădure, dar nici să dea importanţă exagerată unui fapt despre care nu ştie nimic. Se va mulţumi să verifice spusele copiilor şi, eventual, să anunţe poliţia, dacă i se pare ceva suspect.
Urmându-i îndemnul, Tudor renunţă la subiect şi revine la ale lor.
***
Umblând prin birourile primăriei, Tudor constată că nu merită să-şi bată capul cu hârtiile. Afacerea lor este mult prea măruntă pentru a merita efortul de a o legaliza. Ce fac ei este un fel de ciubucăreală, care nu poate atrage atenţia nimănui, aşa că, îşi văd de treabă. Astfel, le creşte moralul, iar plictiseala ce-i îmbolnăvise până acum se diminuează.
Cunoscând foarte bine toate intrările şi drumurile de acces către toate văgăunele de munte, cei doi şomeri reuşesc să transporte câţiva amatori de drumeţii montane până în diverse puncte din care să-şi înceapă traseele. Pentru ei este o realizare grozavă, care le bucură sufletul asemeni unor copii care şi-au făcut rost de bani pentru jucării şi îngheţată.
***
Duminică, ora şase dimineaţa. Doi bărbaţi, un câine şi patru copii, toţi echipaţi pentru pădure, păşesc fără mare grabă pe un drum forestier ce urcă alături de un pârâu către inima muntelui.
Două sacoşe cu ceva mâncare se leagănă în câte o mână a fiecărui bărbat. Aceştia calcă drumul, în timp ce copiii hălăduiesc de o parte şi de alta a pârâului, prin desişuri de brădet şi zmeuriş, în căutarea mult râvniţilor bureţi. Incursiunile copiilor sunt fără spor şi numai inepuizabila energie a tinereţii îi determină să nu urmeze liniştiţi drumul până în locuri în care efortul făcut să merite osteneala.
Nu sunt singurii amatori de pădure. Mulţi localnici obişnuiesc să bată dealurile Duminica. În celelalte zile numai culegătorii de nevoie îşi chinuiesc picioarele pentru câţiva lei primiţi de la centrele de colectare silvice sau particulare în schimbul strădaniei lor. Aceste centre adună de toate pentru toţi, din primăvară până în toamnă târzie: muguri de brad, plante medicinale, ciuperci, fragi, afine, zmeură şi cine mai ştie ce altceva. Centre de acest fel se găsesc şi în oraş, dar mai ales pe drumurile forestiere, în calea celor ce coboară cu traista sau găleata plină, pentru a-i scuti de prea mulţi kilometri de mers pe jos cu spinarea cocoşată.
Marcu, Tudor şi copiii nu au treabă cu toate astea. Ei caută binefacerile pe care le oferă muntele: aer, peisaj, sunete, sănătate gratuită. Cei doi bărbaţi au şi un motiv în plus, unul pe care îl cred minor, dar pe care simt şi doresc instinctiv să-l verifice: spusele copiilor.
La izvorul de burcut din malul drumului, acolo unde se termină păşunile şi pădurea devine stăpâna peisajului, grupul se odihneşte. De aici îşi fac provizii de apă şi-apoi se răspândesc printre brazi, pe cărări bătătorite de animale, căutând cu grijă pentru a-şi umple cât mai repede sarsanalele, acum goale.
Marcu şi Tudor au grijă să-i îndrepte pe copii spre galeriile de mină abandonate. Nu au de mers cine ştie ce până când fetiţa să-i arate tatălui gura de mină împricinată. După ce sunt instruiţi să nu se depărteze prea mult şi să revină în acelaşi loc, copiii sunt lăsaţi să-şi continue căutările. Motivând că sunt obosiţi, bărbaţii promit să-i aştepte la întoarcere cu mâncarea pregătită. Nu îşi fac griji, sunt copii ai muntelui, obişnuiţi să se orienteze şi să se ferească de pericole. Se mai întâmplă ca cei mici să fie jefuiţi de recoltă de către cei mari sau de vagabonzi, dar destul de rar.
Când copiii se pierd în desişuri, bărbaţii îşi adăpostesc bagajele sub nişte trunchiuri putrezite şi pornesc spre intrarea în galerie.
Tudor remarcă ironic:
- Uite ce bine au închis intrarea, jumătate din ea e împrăştiată prin jur.
- E una din cele mai vechi, Tudore. Mai degrabă a putrezit lemnul şi s-au desprins singure bârnele sau cu minim de efort din partea drumeţilor surprinşi de ploi.
- Se poate. Uite şi vetre de foc.
- Mda. Sunt protejate cu pietre, ceea ce copiii nu se obosesc s-o facă.
- Vreun pădurar prevăzător, dar sunt mai multe urme de foc.
- Păi, dacă e soare şi au poftă de frigări, îl fac afară, numai ploaia îi impinge în interiorul galeriei.
- Sigur ploaia de afară i-a obligat să deschidă şi intrarea, ca să-şi încălzească durligii.
- Cred că e opera unor adolescenţi teribilişti de genul lui Marian, dar spărtura e veche de ani. Nu vezi putregaiul?
Tudor:
- E o galerie scurtă, de cel mult o sută de metri, fără laterale, dar bortelită în toate direcţiile.
- Da. Îmi amintesc şi eu. Am căutat minereu de la suprafaţă şi am nimerit nişte straturi bogate…
- Credeam atunci că am dat lovitura şi am deschis galeria...
- Care ne-a dezumflat destul de repede, apoi ne-am mutat coşmelia de jur împrejur, cu aceleaşi rezultate.
- Crezi că găsim ceva aici şi acum?
- Nu mare lucru. Mai ales că nu avem nici lumină.
- Să intrăm, totuşi, cât ne permite lumina de afară şi brichetele astea amărâte. Măcar ne facem o idee.
- Nu văd nici un tub de cartuş. Să le fi curăţat copiii pe toate? Mai că sunt în stare de astfel de isprăvi.
- Poate mai adânc să fie ceva. Hai!
Pătrund cu grijă, examinând grinzile de susţinere. Par încă destul de solide, dar nu se ştie niciodată. Fiind cunoscători, îşi dau seama imediat că mina s-a conservat destul de bine.
- Ce zici de-asta, Marcu? Nici infiltraţii de apă nu sunt. Uite şi găurile de foraj. .
- Evident, specialistule! Galeria e scurtă şi aproape de culme. De unde apă? Infiltraţiile de ploaie abia de pot uda pereţii.
- Lenea regimului nu a scos nici toată fierăraia de aici.
Convins că îşi pierd vremea ca nişte copii cu imaginaţie mult prea bogată, Tudor se arată neîncrezător:
- Nu-mi vine să cred că plozii au găsit aici acele resturi de muniţie. Poate în altă galerie. Ce zici?
- Naiba ştie! Copiii n-au greşit. Sunt sigur de-asta, au ştiut unde să se ascundă de ploaie pentru că au mai fost pe aici. Dacă am fi avut atâta cap, cât trebuie unor tâmpiţi ca noi, ne-am fi luat nişte lămpaşe şi am fi putut să mergem până la capătul borţii.
Hotărâsc să renunţe, ca nişte oameni cuminţi şi cu scaun la cap ce se consideră a fi şi se întorc. Ieşind de la întuneric la lumină din ce în ce mai mare, ochii devin mai ageri şi astfel descoperă resturi de hârtie şi plastic. Aplecăndu-se după ele, Tudor observă că una din şinele rămase în mină nu este la fel de ruginită ca cealaltă.
- Cum explici asta, Marcu?
Privind amândoi cu atenţie, îşi dau seama că una din şine este folosită, iar cealaltă nu.
Marcu presupune:
- Se pare că a fost ceva târât pe ea, dacă nu cumva chiar vreo chestie din aia… cu roţi pe o singură şină.
- Poţi să mă crezi prost sau nu, eu mă întorc aici! Vreau să văd fundul fundului. Mă echipez corespunzătur şi...
- Şi dăm de dracu’! Ieşim afară şi gândim, că de-aia nu suntem maimuţe, vorba lui Marx.
- Dacă e ceva suspect aici, iar noi am fost văzuţi dând târcoale, ăia suntem!
- Ai spus o vorbă înţeleaptă, îl laudă Marcu. Hai, naibi, afară, la lumina zilei. Dacă ne întorcem, trebuie să venim pregătiţi şi singuri, nu cu gloata după noi. Mă gândesc la ceva...
Ies. Îşi recuperează sacoşele cu mâncare şi, ca nişte tâlhari, îşi găsesc un loc din care să nu poată fi văzuţi, dar ei să poată vedea spaţiul din faţa galeriei. Nu pot face altceva decât să-i aştepte pe copii. Aceştia, însă, nu sunt dispuşi să-şi facă apariţia.
- Îţi faci griji, Marcule?.
- Nu!
- E un loc destul de umblat. Dă-mi o ţigară de la tine, eu le-am pus în traistă şi s-au udat de la roşii.
- Ia de-aici! Şi obişnuieşte-te să le ţii în buzunar.
- Ei şi tu! Am avut în buzunar şi le-am terminat, iar celelalte s-au udat. Şi uite-aşa… am ajuns la mila ta.
- O să avem de aşteptat până vin copiii.
- Spuneai că te-ai gândit la ceva.
- Să ne uităm puţin prin împrejurimi. Cu necazurile şi sărăcia de azi, oamenii sunt în stare de orice. Cât mă învârt pe-aici, încearcă să-ţi închipui ce avantaje poate prezenta zona pentru lucruri necurate.
- Te gândeşti la braconaj sau, mai rău, la contrabandă?
- La fix mai nimerit! Şi am motive mai vechi să cred asta.
- Motive mai vechi?
- Braconaj şi furt de lemn se fac dintotdeauna, iar cât am umblat pe coclauri, am avut destule ocazii să constat că obiceiurile s-au păstrat, ba, chiar s-au perfecţionat. Tu nu?
- Mi s-a întâmplat şi mie să bag de seamă câte ceva, dar n-am avut motive şi nici interes a le cerceta.
- Ca şi-acum. Cele două cartuşe de vânătore nu-mi spun nimic, dar celelalte… să ne mişcăm fundurile, n-o să lâncezim aici pînă vin copiii. Ia-ţi o traistă şi fă-te că aduni bureţi. Eu fac la fel, da’ mă duc deasupra galeriei, să văd pe unde e gura de la sonda verticală. Cască ochii şi pune-şi mintea la muncă.
Se despart lăsându-şi bagajele în loc sigur, deşi n-ar fi mare pagubă dacă vreun drumeţ flămând ar da peste ele.
Marcu găseşte uşor puţul căutat, după urmele de beton. E năpădit de vegetaţie, iar grătarul de protecţie nu mai prezintă garanţie, oricând cineva cu ghinion îşi poate rupe un picior în acest loc. În rest, nimic deosebit. Cercetează cu privirea întrega zonă permisă de vegetaţie. Se văd porţiuni din drumul forestier şi, din anumite poziţii, băraca ce serveşte drept centru de colectare. Din pădure se aud frecvent strigăte de chemare sau menite a îndepărta eventuale sălbăticiuni, dar cele mai multe vin din plăcerea de a asculta ecoul răsunând prin văi şi printre brazi.
Marcu mai rătăceşte o vreme şi revine Ia locul iniţial cu punga aproape plină cu bureţi de tot felul, nu numai specialităţi. Copiii, însă, nici un semn. Tudor se intoarce şi el cu sacoşa plină.
- Nu ai dat de copii pe unde ai umblat? îl chestinează Marccu.
- Nu. Nici n-am fost prea departe, doar pe lângă drumul de acces până aici. Copiii or fi pierzând timpul prin afinişuri şi nu vor pleca de acolo până nu-şi umflă burţile sau se plictisesc să pigulească boabele. Nu mai ştii? Aşa făceam şi noi când…
- Altceva?
- Nu mare lucru. Drumul de acces e acoperit de iarbă, numai două cărări au rămas din el. În unele porţiuni mai mlăştinoase parcă se văd nişte adâncituri de roţi.
- De căruţă sau de maşină?
- De căruţă nu, pentru că n-am văzut urme de copite, cai s-au boi. Sunt şi destul de adânci.
- Ar putea fi de maşină?
- Poate, dar una mică. În rest, pe iarbă-i greu să-ţi dai seama, se scuză Tudor.
- Cioate proaspete, resturi de crăci, de scoarţă. ceva...
- Cioate sunt destule, şi mai noi şi mai vechi, dar fără urme de tras trunchiuri.
- Lucrează curat hoţii.
- Cred şi eu ! Dacă îi ajută şi pădurarii...
- Dacă tot stăm degeaba, măcar să curăţăm bureţii. până vin copiii.
- De ce naiba n-am luat şi-o sticlă cu noi! se vaită Tudor.
- Muntele interzice vodca.
- Rahat! Ce, noi suntem pe munte, aici, la câţiva kilometri de casă?
- Mai las-o încolo de vodcă!
- De ce? Atât ne-a rămas de pe urma ruşilor. Pălinca noastră a mâncat-o vaca, nu mai dai de ea nici la muzeul satului.
- Măi Tudore, hai să vorbim altceva, vrei? Dacă nu ai răbdare şi te arde guşa tare, poţi să pleci. Rămăn eu să-i aştept pe copii.
- Plec, dar după ce intru încă o dată în mină.
- N-ai decât! îi replică Marcu.
Tudor se ridică şi face exact ce-a spus. Marcu îl priveşte cum se agită prin faţa galeriei, pipăind şi mirosind ca un indian din filmele cu cowboy. Îi vine să râdă, dar se mulţumeşte să zâmbească. Prietenul său nu are stare. Aşa e firea lui, tot timpul trebuie să aibă ocupaţie. Meditaţia şi admirarea peisajului nu intră în preocupările lui. Este un om al mişcării. Şi lui Marcu îi displace inactivitatea, dar nici să-şi piardă vremea făcând paşi de colo-colo. Poate face orice, dacă ştie că are o finalitate. Lucrurile inutile îl scot din sărite, dar nu reuşeşte întotderauna să le evite. Acum îl vede pe Tudor încercând să afle un răspuns, fără să priceapă că nu-l poate afla în felul acela. După ce-a bătătorit bine terenul de la intrarea minei, Tudor dispare în interiorul ei, iar Marcu îşi vede de bureţii adunaţi.
Terminând de curăţat tot ce-a adunat, inclusiv ai lui Tudor, se apucă de întins masa în speranţa că se vor ivi toţi cei plecaţi, dar copiii nicăieri şi nici Tudor. Începe să-şi piardă răbdarea şi îşi promite că nu va mai pleca niciodată undeva cu astfel de însoţitori.
Tocmai se pregăteşte să-şi pună singur burta la cale când zăreşte copiii apropiindu-se abia târându-şi picioarele. Îi strigă pentru a le indica locul în care se află, iar aceştia se trântesc pe jos care unde nimereşte şi se reped la mâncare ca apucaţii.
***
-->
Comentarii