Marcu încearcă să-i domolească:
- Uşurel, copilaşi, că nu dau turcii! Dacă eraţi aşa de hămesiţi, de ce n-aţi venit mai repede?
- Ăştia micii au miorlăit tot timpul că-i dor piciorele, îi explică unul dintre băieţandri. Am stat şi într-un afiniş o grămadă.
- Se vede, aveţi buzele negre. Aţi adunat ceva sau luaţi o scărmăneală acasă?
- Avem de toate, am luat tot ce-am găsit.
- Foarte bine aţi făcut.
În gura minei apare şi Tudor grăbind către grup:
- Salutare puştilor! Da’ ştiu că v-aţi plimbat azi!
Copiii nu au glas de răspuns, fiind prea ocupaţi cu umplerea burţilor. Odată satisfăcută foamea, toată lumea porneşte încetişor către casă, folosind vechiul drum de acces la mină, care, deşi mai lung, este cel mai comod.
După ce vede urmele despre care-i vorbise mai devreme Tudor şi nereuşind să înţeleagă ce le-a cauzat, Marcu spune într-o doară:
- Dacă vrem neapărat să facem pe detectivii, trebuie să supraveghem zona şi noaptea.
- Asta e! aprobă repede Tudor. Da’ ce facem, lăsăm baltă afacerea noastră?
- Nu se face gaură în cer dacă luăm pauză o zi, două, în care să facem pe eroii. Chiar, mi-a venit o idee...
- !?
- Facem o firmă de detectivi particulari. Acuma... dacă venim cu maşina până la ultimele case şi o lăsăm la cineva acolo, putem sta o noapte, două, să prindem bufniţe.
În faţa centrului de colectare, lume multă şi de toate vârstele aşteaptă rând la cântar şi plata corespunzătoare pentru o zi de umblat prin hăţişuri. O Dacie breck şi o camionetă staţionează alături de magazia unităţii. Câţiva bărbaţi descarcă din camionetă şi încarcă la loc butoaie din plastic şi lăzi de lemn. De la Cătălin, băiatul mai mare din grupul lor, Marcu şi Tudor află în ce constă activitatea de acolo:
- Colectează numai hribi şi gălbiori pentru nişte patroni italieni şi afine prntru nemţi. Şi zmeură, da’ nu e coaptă încă.
- Cum le păstrează şi le feresc de viermi?
- Bureţii ii ia şi cu viermi, dacă nu sunt prea mulţi şi îi duc nu ştiu unde.
- Şi fructele?
- Au storcător şi pun alcool rafinat peste zeamă.
Tudor către Marcu:
- Nu-ţi aminteşti? Pun alcool sau dioxid de sulf.
- Bine, în oraş ştiu ce fac, au utilaje, dar ăştia, aici? Doar nu îmbuteliază şi sticle?
Cătălin, dorind să arate cât de bine le ştie pe toate, explică sfătos:
- Câteodată am văzut şi lăzi cu sticle de jumate, dar nu cu suc, pentru că nu erau colorate.
- Dar cu ce?
- Nu ştiu!
- Nu aveau etichete?
- Nu. Le descarcă şi încarcă altele la fel.
- Cum la fel?
- Adică tot necolorate.
- Da’, de unde ştii tu toate astea?
- Păi, mai duc şi eu câte ceva, ca să-mi fac rost de bani pentru... pentru ale mele.
Cei doi se privesc mişcând din sprâncene a mirare. În mintea lor începe să-şi facă loc tot mai mult ideea unei afaceri dubioase în zonă. Argumente există destule: tuburile de cartuşe care nu au ce căuta acolo, apoi alcool în sticle la venire şi tot alcool la plecare, ceea ce nu are sens. Dacă admit folosirea lui pentru conservarea siropurilor, lichidul trebuia să fie colorat Ia plecare. Pe de altă parte, transportul alcoolului în sticle nu se justifică, fiind necesare cantităţi însemnate fie şi numai pentru câteva butoaie de fructe. Şi de ce nu au etichete? Sigur, maşina putea veni la încărcat cu sticle şi să încarce ceva în plus, dar băiatul a spus că s-a întâmplat de mai multe ori şi că sunt supuse operaţiei de descărcare. Este greu de crezut să se procedeze în acest fel total ilogic.
- Aici se întâmplă ceva! se trezeşte Tudor spunând, fără să-l întrebe nimeni. Marcu îl aprobă dând din cap.
Fără să aibă ceva stabilit, se despart în oraş, plecând care încotro.
***
Cu noaptea-n cap, claxonul Daciei lui Tudor zgârâie urechile lui Marcu şi ale vecinilor. Recunoscând semnalul, acesta îşi prezintă persoana la poartă, răstindu-se:
- De când nu ai ce face, ţi-ai sărit de pe fix, bă! Dacă aveai de gând să vii aşa devreme- puteai să-mi spui de ieri şi nu era nevoie să trezeşti tot cartierul ca să arăţi cât de vrednic eşti. Ce-i cu tine aşa-n viteză?
- Lasă poveştile şi hai la treabă. Dimineaţa sunt trenurile cu turişti barosani.
- Chiar că nu eşti întreg! Crezi că turiştii au nevoie de taxi pentru cinci minute de mers pe jos până la hotel?
- Turiştii poate nu, da’ bagajele lor... şi ţăranii cu aprozarul după ei?
- Aşteaptă să mă îmbrac, da’, fără gălăgie.
Tudor clatină din cap în semn de aprobare şi stinge motorul. Abia aşteaptă să-i comunice prietenului ideea clocită peste noapte şi îşi începe expunerea imediat ce maşina porneşte spre gară:
- Tu ştii cât de scump e un pişat la gară sau la crâşmă?
- Nu.
- Îţi spun eu. Aproape cât o pâine mică şi are tendinţă de creştere.
Marcu izbucneşte într-un hohot pe care nu reuşeşte să şi-l stăpânească.
- De ce râzi, mutule, ăsta-i adevărul!
- Nu de-asta râd, bă, da’ felul în care o spui... auzi, ”tendinţă de creştere”. Foarte elevat.
- Parcă tu spuneai că trebuie să recuperăm din timpul pierdut.
- Da, mă, da’ mă refeream la altceva. Acuma, că tot mai pus în temă cu afacerile de bursă şi tendinţa de creştere a preţurilor, spune şi restul.
- M-am gândit să facem un fel de WC public pe patru roţi...
Se opreşte pentru că Marcu e pe cale să leşine de râs şi-l deranjează la condus. Hohotele se potolesc abia când opresc în spatele gării şi apare lângă ei un individ care le cere taxa de parcare.
Tudor se-nfurie de două ori:
- Eşti tâmpit? Niciodată n-am plătit taxă prin oraşul ăsta. Vezi, Marcule? Şi mai râzi de mine!
Taxatorul insistă, indiferent la protestul şoferului:
- Plătiţi sau eliberaţi locul.
Tudor bâiguie către Marcu:
- Plăteşte-i tu, boului, că aşa ne-a fost vorba, eu cu maşina, tu cu restul.
- N-am bani la mine. M-ai luat din pijama şi n-am ştiut că mergem la împărţit bani. Trage maşina mai încolo, în afara gării.
Tudor ţipă la cel de afară:
- Plecăm, bă, coloratule! Da’, măcar, spune-mi ce faci pentru banii ăştia?
- Păzesc maşinile.
- Ce să păzeşti, mă, dacă noi suntem în ea?
- Păi, nu toţi stau în ea.
- Păi, atunci, ia-le lor bani, nu nouă!
- Taxa-i taxă pentru toată lumea.
- Auzi, bă, la el...
- Dă-i drumul, Tudore! Cu ăştia nu o scoţi la capăt.
Se retrag pe o străduţă lăturalnică şi aşteaptă trenul.
- Mai vrei WC pe patru roţi?
- Nu mai vreau nimic. Sunt sigur că s-a găsit cineva să ne pună contor şi la cur.
- Poate nu ştii, dar plăteşti, deja, apa de ploaie. Totul e pe facturi, iar la mine...
Tudor cască ochii, iar Marcu se simte dator:
- Să-ţi explic: Maricica a aflat, stând de vorbă cu vecinele...
- La bârfă, că la asta sunt bune.
- Taci şi lasă-mă să-ţi spun! Aşa. Deci, a aflat că noi plătim la gospodarii oraşului mai mult decât unii vecini cu mai multe persoane în casă sau cu case mai mari şi s-a dus unde trebuie, cu scandal, să ceară lămuriri.
- Şi-au lămurit-o! Îmi închipui.
- Au trimis o comisie formată dintr-o cucoană, care să verifice la faţa locului. Şi, distinsa „comisie” a constatat că avem fosă, în timp ce vecinii n-au. Degeaba a încercat nevastă-mea să-i explice că vidanjăm bazinul când se umple. Cucoana i-a răspuns că vidanja deversează tot în canalizarea oraşului şi că, inclusiv apa de ploaie, tot acolo ajunge.
- Clar! Şi apa din izvoare sau din fântâni ajunge în canal. Le-a scăpat ceva?
- M-aş cam mira! În concluzie, plătesc de mai multe ori acelaşi lucru: scurgerea la canal, pe care n-o am, vidanja şi apa de ploaie care se scurge de pe acoperiş şi care ajunge, în cele din urmă la canal, printr-un ciudat circuit al apei in natură. Toate la canalizare...
- Mda! Uite trenul. Dă-i bice amice, că tu eşti furnizorul de clienţi.
Marcu coboară din maşină şi se îndreaptă către parcarea de mai înainte. Din spate, Tudor îl avertizează:
- Bă, vezi că individul ăla o să-ţi ceară biletul de tren! Ascunde-te undeva!
Este acelaşi tren cu care venise şi el din turneul făcut în sud-estul ţării. Mai mulţi amatori de munte coboară. Au bagaje mici sau rucsace în spinare şi pornesc toţi de-a lungul peronului către centru. Marcu caută vagonul de marfă, dar nu-l găseşte. Află de la conductor:
- Hă-hăă, de când nu mai există aşa ceva!
Revine la maşină cu coada între picioare:
- Bă, Tudore, n-ai auzit de noua invenţie a CFR-ului, că nu mai folosesc ţăranii trenul pentru a-şi transporta coşurile cu caise. Am belit-o!
- Nici trenurile personal?
- Habar n-am! Du-te tu şi întreabă! Cine ştie ce minuni s-au mai făcut cât noi dormeam pe coastă! Ţi-am spus eu că trebuie să ne documentăm înainte de-a face pe deştepţii! M-ai sculat cu noaptea-n cap degeaba!
- Hai la autogară!
Coboarâ amândoi la ultima speranţă. Aici, nici o mişcare. Autobuzele stau aliniate frumos, ca nişte cai la iesle într-o harghelie. Intrarea este închisă, iar pe uşă tronează câteva afişe dintre care două se bat cap în cap:
“Avem mersul autobuzelor”, iar alături:
“Astăzi nu circulă nici o cursă. Şoferii în grevă”.
- Visez, Marcule?
Mut de uimire la început, Marcu izbucneşte iarăşi în hohote de râs.
- Râzi ca un prost! Mi-e îmi vine să înjur.
- Hai acasă, gata pentru azi, nu mai suntem buni de nimic. Ne echipăm şi plecăm Ia pădure, că suntem învăţaţi cu ea. Creierul nostru funcţionează numai pe munte sau în subteran. Trebuie să ne refacem psihic.
Părăsesc zona dezumflaţi ca o băşică de peşte mort.
- Mă laşi acasă, te duci acasă, îţi iei tot echipamentul, plus binoclul tău de grănicer şi... restul am eu.
- Tot mai bună era ideea mea cu WC-ul ambulant.
- Lasă-mă cu WC-ul tău! Fă cum îţi spun. Când eşti gata, vii să mă iei.
Coborând în faţa porţii, îi aruncă lui Tudor:
- Între timp, ca activitate suplimentară, poţi construi WC-ul mobil. Dacă aduni destul rahat, mă asociez cu tine.
***
În scurt timp, ca să nu bată la ochi, maşina este lăsată în apropierea ultimelor case ţărăneşti de pe drumul forestier. Cei doi, cu câte un rucsac în spinare, nu se deosebesc de ceilalţi pedeştri având acelaşi drum. Sunt convinşi că nu-i va deranja nimeni în ceea ce au de făcut.
La locul faptei, ca nişte adevăraţi profesionişti, stabilesc o strategie şi îşi împart sarcinile:
- Tu cauţi un loc de observaţie cât mai sus şi te binoclezi în toate părţile. Ia şi asta!
- Ce-i în cutie? întreabă Tudor.
- Un talkye de-a lui Marian. Ai făcut armata la transmisiuni, trebuie să ştii ce-i ăla.
- Ia te uită ce dotare sofisticată are dumnealui! Dacă tu intri în galerie, nu cred să meargă.
- Tocmai asta trebuie să aflăm. Dacă nu merge, nu merge.
- Bine, domn’ şef! Observ toată mişcarea şi-ţi povestesc prin tehnica asta.
- Fără glumă! Dacă apare ceva, ne regrupăm, fie sus, fie dedesubt.
- Valea, Tudore, şefu-i serios nevoie mare!
- Stai aici până intru eu, să vedem până unde bate drăcovenia asta.
Foarte repede aparatele produc doar un bâzâit. Marcu strigă lui Tndor cât încă îl poate auzi:
- Aşteaptă puţin şi încearcă din nou!
Leagă un cablu cu un capăt de antenă, iar celălalt îl pune pe şină. Deschide emiţătorul.
- Răspunde, blegule!
Răspunsul vine prompt prin aparat:
- Te aud, isteţule!
- Plecăm amândoi şi dacă mă pierzi, te întorci până mă auzi. Încearcă la fiecare cinci minute.
- Am plecat! Socotesc de acum. Gata!
Marcu aprinde lanterna şi începe să exploreze mai ales pe jos şi în găurile din spatele grinzilor de armătură. În cele cinci minute scurse socoteeşte c-a ajuns la jumătatea galeriei fără a găsi ceva. Urmele de picior nu sunt vizibile din cauza griblurii sticloase şi roz-vineţii rezultată în urma detonărilor de front.
Îl cheamă pe Tudor:
- Mă auzi, nătărăule?
- Încă te aud, bă!
- Eu sunt cam la jumătate şi n-am găsit nici o bombă. Tu, pe unde eşti?
- Pe aici pe undeva.
- Dă-i înainte încă cinci minute, topografule!
Tot nimic. Marcu ar încearca şi găurile de sondă neastupate, dar îi trebuie o tijă sau ceva asemănător şi cum nu are, îşi continuă înaintarea zicându-şi că, dacă este ceva, numai în adâncime poate fi.
Deschide aparatul cu întârziere şi îl aude pe Tudor disperat:
- Mă auzi? Marcu, mă auzi?
- Te aud, nu mai plânge!
- Am făcut cale întoarsă şi vin spre tine. Nu-s bune de nimic drăciile astea!
Marcu îşi aşteaptă prietenul şi pornesc împreună mai departe. Tudor remarcă:
- Vax?
- Îhî! Galeria asta-i mai lungă decât îrni amintesc eu sau e alta.
- Sunt vreo 12 ani de atunci. Ne-ar trebui documentaţia din arhivă.
- Numai pe-acolo n-am fost. Mergem înainte cu Dumnezeu până dăm de dracu’ sau de fundul găurii.
- N-ai dat nici de borta verticală?
- Nu! Nici nu m-a interesat.
- Caută şi-ai să găseşti. Eu îţi ţin lumânarea.
- La ce bun?
Apoi, cam jenat:
- Ne jucăm ca nişte plozi!
Tudor n-aude ori se preface, în schimb, Marcu începe să aibă îndoieli în legătură cu tot ce fac. Nu găsesc nimic şi nici fundul galeriei nu apare.
- Cred că am uitat o parte din galeriile pe care le-am tot făcut de-a lungul anilor.
Cum celălalt tot nu-i răspunde, continuă:
- Am o idée! Ne trebuie un semn care să nu poată fi evitat în caz că cineva îşi face treabă pe aici în lipsa noastră. Poate ai tu vreuna?
- Poate îmi vine şi o aplicăm Ia întoarcere. Până atunci…
Ajung la locul în care şinele se termină, iar galeria continuă. Singuri în întunericul din jur, amândoi regretă că, în toţi anii de muncă, nu şi-au făcut rost de câte o cască cu lanternă şi bateriile necesare, care să fie ale lor şi nu pe inventar.
În cele din urmă dau de resturile ultimei explozii din front. Tot Marcu vorbeşte:
- Băi omule, aici nu-i material rămas de la noi şi-i mai mult decât pentru o explozie. Îţi sugerează ceva cerebelul?
- Dacă-i aşa cum spui şi nu te înşeli, înseamnă că nu ne-am pierdut vremea degeaba şi că ai mult de lucru.
- Eu ştiu că nu-s tâmpit, dar n-am aceiaşi părere despre tine. Nu eu am de lucru ci noi. Aşa e corect, prietene al meu!
- Bine. Să ne facem treaba. Dacă nu ne descurcăm, lăsăm pe altă dată.
- Nici gând! Facem acum ce facem şi ieşim, mititelule! Dacă mai apare un singur lucru suspect, cât sunt eu de ortodox, ies ca din gaură de şarpe şi-mi fac autocritica toată noaptea lângă gura borţii.
- Fă mătănii să n-avem vedenii, da’ tare mă tem că ne-am băgat nu în rahat, ci de-a dreptul în căcat şi dracu’ ştie dacă nu dăm de dracu’!
- Eu am să-ţi păzesc ruinele. Dă-mi răgaz pentru a-mi instala “cortul” şi lasă-mă să te privesc cum mori.
- Puşchea pe limbă, tâmpitule!
- Nu mai fă jigniri la adresa mea, că încep să tremur.
- Hai sictir! Nici nu ştiu ce căutăm aici, dară-mi-te altceva.
- Lasă, ne descurcăm noi. Ar fi bun încă un nebun ca noi, care să ne ţină de şase.
- În sfârşit, ai şi tu puţină logică.
- Am avut întotdeauna, dar n-a văzut-o nimeni sau n-a încăput de-a ta, deşi m-am străduit. Timbrul vocii mele e de vină, nu exprimă încredere.
- Ai dreptate! Când deschizi gura, te apucă râsul. Norocul tău că eu râd rar şi tare greu.
- Mulţam de laude! Fă-ţi treaba, dacă crezi că ai vreuna. Eu pregătesc pluta, s-avem cu ce merge la vale.
Încep prin a cerceta terenul din jur şi grămada de bolovani nejustificată cantitativ. Găsesc pe jos cenuşă fină împrăştiată şi fără urme de combustibil.
- Hârtie arsă, zice Tudor.
Urme de fum pe laterale sau tavan nu se văd, dar cenuşă este destulă.
- Numai hârtie poate fi, adaugă Marcu, pentru că lemnul ar fi lăsat granule de cărbune, iar benzina sau motorina fac fum nu cenuşă.
Amândoi se caţără pe mormanul de pietre, încercând să vadă dacă nu-i vreo surpare. Nu este. Din tavan nu lipseşte material, iar peretele frontului se vede clar cum sprijină grămada de bolovani. Experienţa şi mai ales intuiţia le spune că a fost produsă o explozie mică, având drept scop ascunderea sau îngroparea unor urme.
- Ce zici, Marcu, încercăm îndepărtarea grohotişului?
- Nici gând. Ce-am putea găsi dedesubt? Un cadavru? Prea mult. O comoară? Da’, ce, suntem în Caraibe?
Negăsind un răspuns, ca de atâtea alte ori, Tudor devine realist:
- Cred ce văd şi nu văd nimic. Ba da! Cenuşa. Să mai căutăm.
Plimbând lanterna cu mare atenţie pe tot terenul, răbdarea le este răsplătită. Găsesc aşchii de metal asemănătoare, dacă nu chiar identice, cu cele de grenadă, iar mai mulţi bolovani prezintă găuri mici ca de glonţ, din care chiar extrag câţiva plumbi. Cam atât, dar destul pentru noi teme de meditaţie.
Adunându-şi sculele şi pregătindu-se de întoarcere, lui Marcu îi atrage din nou atenţia cenuşa. O greblează cu degetele, sperând să-i rămănă între ele ceva, dar nimic. Deodată îi cade fisa:
- Unde-i griblura de sub cenuşa? De ce-i terenul moale şi neted dedesubt?
Tudor se apleacă şi el. Marcu scormoneşte cu cuţitul la întâmplare câţiva centimetri adâncime până simte rezistenţă sub vârful lamei. Lărgeşte adâncitura şi fixează lanterna foarte aproape. Privesc înspăimântaţi lemnul alb ce se vede în lumină. Fără a sta pe pe gânduri, refac aspectul terenului. Îşi iau catrafusele, mai aruncă o ultimă privire şi pornesc spre ieşire.
Deşi cuprins de panică, Marcu îşi aminteşte că trebuie să lase un semn, chiar dacă nu ştie la ce ar folosi, fiindcă nu intenţionau să revină în acest loc. Se opreşte totuşi. Aşezat în genunchi, cu spatele spre intrare, netezeşte cu palmele o porţiune lată de aproape un metru astfel ca pietrişul să semene cu cel dintr-o gradină japoneaă. Porţiunea netezită cuprinde toată lărgimea galeriei.
Constient sau inconştient, au făcut-o, iar acum ies în viteză din tunel, neştiind încotro s-o apuce. Scăpaţi din întuneric, se liniştesc treptat.
- Marcule, dă-mi voie să-ţi spun că nu ai o faţă prea sănătoasă, îmi închipui că şi eu. Cred că e bine să băgăm ceva sub nas, poate ne schimbăm culoarea asta de lumânare.
Văzând că nu primeşte răspuns, scoate mâncarea şi o înşiră pe jos între ei îmbiindu-l cu degetul:
- Ia, ce stai! O să ne treacă! Nu ştiu ce, dar o să treacă.
În timp ce Tudor, mai puţin sensibil, îşi umple burta, celălalt nici gând să se atingă de ceva, în schimb întreabă:
- Ai văzut ceva la vale, pe drum cât ai fost pe sus?
- Ce să văd? Oameni şi copii urcând. De coborât n-a coborât nimeni, doar pădurarul, care s-a oprit la centrul de colectare. Cred că şi acum e acolo. Tot Ia centru am văzut şi cele două maşini de ieri. Camioneta a venit şi a plecat după ce a încărcat, iar Dacia a rămas.
- Ai văzut ce-a încărcat?
- Lăzi şi butoaie.
- Lăzi. N-ai putut să vezi ce-i în lăzi?
- N-am putut, dar cred că-i aşa cum ne-a spus băiatul, lăzi cu sticle, pentru că erau fără capac.
- Zici că maşinile şi pădurarul au venit de dimineaţă?
- Numai pe pădurar l-am văzut coborând, maşinile nu. Cred că urcam în acel timp şi n-am prins faza.
- Dă-mi binoclul!
Tudor i-l întinde:
- Nu mănânci?
- Nu!
- Treaba ta!
Se apucă de adunat, dar Marcu îl opreşte:
- Unde te grăbeşti? Nu plecăm nicăieri? Cel puţin eu nu plec de aici în noaptea asta.
- Eşti întreg la cap? Şi maşina?
- Maşina stă bine unde e. Hoţii au treabă în altă parte şi n-au nevoie de rabla ta.
- Mersi! Ţi-a revenit graiul.
- Ai răbdare, să mă lămuresc într-o privinţă şi-ţi povestesc. Goleşte-ţi rucsacul.
- De ce?
- Nu tot întreba, fă ce-ţi spun! Unul din noi trebuie să plece până acasă şi să se întoarcă. Tu vei fi acela. Pe jos, peste deal e mai scurt şi te vede mai puţină lume.
- Nu zău!
- Taci! Avem nevoie de nişte lucruri de-acasă. Mai bine cobori pe drum şi iei maşina pe care o laşi în parcare la gară.
- La boul ăla, să-i plătesc?
- Da! E foarte important să faci asta.
- Mă rog! Sper să-mi explici când mă întorc. Ce trebuie să iau de-acasă?
- De la mine iei casetofonul mare şi cel cu căşti. Şi două casete goale. Dacă e Marian acasă pune-l să le verifice, dacă nu, ai tu grijă să fie în stare de funcţionare. Tu, mare fotograf peisagist, îţi aduci un blitz cu tot ce trebuie pentru nişte poze mişto în galerie. Şi gândeşte-te cum să declanşezi bliţul de la distanţă.
- Nu eşti pretenţios deloc! Altceva? Mâncare?
- Să nu te prind cu vodcă pe-aici. Ne trebuie şi un ghem de sfoară solidă,
- Fir de undiţă.
- Deştept te-a făcut mă-ta! E cea mai bună idee pe care ai avut-o până acum. Poţi să pleci. Pe mine mă găseşti tot aici. Ai ales foarte bine locul.
- Iar m-a făcut mama deştept. Ce spun acasă?
- Că rămânem la o stână. Pe-aici nu sunt, dar găseşti tu una.
- Mă, da’ când le-ai socotit pe toate?
Marcu îl priveşte dintr-o parte şi Tudor renunţă:
- Gata, am plecat!
Când să-şi ia rucsacul observă:
- Plec cu el gol? Nu bate la ochi?
- Umple-l cu iarbă sau cu pietre, dacă vrei să faci muşchi.
Tudor îl priveşte într-un anumit fel şi se îndepărtează bombănind. Marcu îl urmăreşte cu binoclul pentru a-şi da seama ce poate şi ce nu poate să vadă din traseu. Când prietenul dispare cu totul din câmpul vizual, începe să cerceteze amănunţit spaţiul din jur, refuzând a se lăsa furat de fermecul peisajului. Principalul obiectiv: activitatea punctului de colectare.
Vede camioneta venind şi plecând după ce e supusă operaţiunilor descriese de Tudor. Mirarea lui creşte atunci când maşina apare pentru a treia oară şi rămâne pe loc.
„Ce dracu’ poate fi în sticlele alea? Care-i treaba cu descărcatul şi încărcatul lor?”
I-ar fi plăcut să ştie ce se întâmplă înăuntru. Nici prezenţa pădurarului nu şi-o explică, de vreme ce aici este o activitate particulară. Şi de unde a coborât el dimineaţă, când, în mod normal, ar fi trebuit să urce.
Negăsind nimic de văzut şi nici răspunsuri, se întinde pe iarbă cu mâinile sub cap şi adoarme, astfel că, nu simte când Tudor se aşează lângă el, cu capul pe rucsacul de care tocmai şi-a eliberat spinarea. Se trezeşte doar la mirosul fumului de ţigară al prietenului său.
- Ai sosit, deci!
- Deci, am sosit! Eşti bun pe post de paznic, având în vedere de câtă conştiinţă profesională dai dovadă.
- N-am crezut că pot aţipi, dar dacă s-a întâmplat, mi-a prins bine.
- Nu la fel şi mie! Unii muncesc, alţii soilesc.
- Am uitat un lucru, Tudor, o busolă.
- Greşit! Tu ai uitat. Eu umblu totdeauna cu busola legată de gât când merg pe munte.
- Şi cu vodca-n buzunar!
- Exact. Ce, sunt prost să mă iau după tine? O noapte sub cerul liber şi fără foc? Cu ce să te încălzeşti?
- Dacă vrei să ştii, nici nu credeam că ai să mă asculţi. Am vrut numai să-ţi atrag atenţia.
- Ştiu! Ca să nu dau vina pe tine. Cunosc marfa! Spune-mi ceva care să motiveze prezenţa noastră aici.
- Nu am ce! Normalitatea e atât de anormală încât am aţipit, după cum bine ai văzut. Ţinând seama de ce arn găsit acolo, încep să cred că locul e folosit rar, destul de rar ca urmele să se poată şterge singure.
- Deci, intrăm la noapte în galerie.
- Da, da’ nu ştiu când e momentul potrivit.
Tudor vrea să afle şi concluziile la care a ajuns câtă vreme el a fost plecat. Marcu întârzie, încercând să-şi formuleze părerile cât mai clar:
- După cum ţi-am spus, aici se umblă rar, indiferent ce se află înăuntru. Pietrele provin dintr-o explozie necesară pentru a săpă ascunzătoarea şi a le camufla sub forma resturilor rămase în front. Nu pot explica aşchiile metalice şi gloanţele din pietre.
Tudor, expert:
- Îţi spun eu, s-a folosit o grenadă, iar, dacă judec bine, pot să-ţi spun şi ce ascunde lemnul văzut sub cenuşă.
- Chiar aşa?
- În ascunzătoare se găsesc arme, poate şi altceva, iar plumbii găsiţi provin din încercarea puşcoacelor. Nu-mi place deloc ideea că ar putea să fi fost folosite pentru antrenament.
- Eşti bun, trebuie să recunosc! Teoria ta e acceptabilă, dacă avem de-a face cu nişte idioţi ce-şi ascund parţial urmele. Dacă-mi spui ce căutau la ieşire tuburile găsite de copii, mă îndoi din şale în faţa Măriei Tale şi îţi spun şi eu ce cred despre sticlele alea.
- Mai mult ca sigur, tuburile au fost pierdute întâmplător şi până să le recupereze, le-au găsit copiii.
- Asta înseamnă că au fost înăuntru nu cu mult timp înaintea copiilor.
- Nu neapărat. Poate şi-au dat seama prea târziu că nu le au sau n-au ştiut unde să le caute. Acum să te aud pe tine.
- Înainte de asta... dacă e să te cred, nu mai e nevoie să intrăm în mină, numai că...
- Ce?
- Pentru ceea ce vreau eu să fac am nevoie de câteva dovezi.
- Poze? încearcă să ghicească Tudor.
- Da! Ştii şi pentru ce?
- Da! Dar nu-ţi spun.
- Nu-mi spune. Acum ascultă ce cred că-i cu sticlele şi ce trebuie să facem ca să descurcăm taina. Întâi, ăştia nu au curent electric, deci nu pot imbutelia suc şi...
- Şi dacă l-ar îmbutelia, ar fi colorat şi nu în sticle de jumate, că de altele nu s-au văzut.
- Mai degrabă conservă sucul cu alcool, pe care îl aduc în bidoane. Asta-i! O parte din alcool se întoarce modificat. Rezultă...
- Modificat sub formă de vodcă?
- Poate. Prezenţa matinală a maşinilor nu se justifică altfel, colectarea făcându-se abia seara şi transportul nu-i aşa de mare.
- Dar pădurarul? încearcă Tudor să-l încurce.
- După capul meu, el aduce ingredientele.
- Dar n-avea alte bagaje decât o taşcă obişnuită!
- Deci, sunt ingrediente care încap în taşcă. Le aduce din altă ascunzătoare şi nu vreau să ştiu de unde şi...
- Şi trebuie să punem mâna pe o sticlă din aia, ca să vedem ce-i în ea.
- Da! Vom aştepta camioneta la cotitură şi mergem după ea, să vedem unde îşi varsă gunoiul.
- Cu ce, că maşina e pe păşunea boului de la gară, se plânge proprietarul, aşa cum ai dispus mata!
- Stă bine acolo. Mâine! Acum e prea târziu şi oricum avem treabă la noapte.
- Când crezi că vom putea dormi?
- La noapte!
- Nu ţi se pare că ai programat prea multe pentru noaptea asta?
- Nu! Aşteptăm să se întunece, să vedem dacă rămâne cineva prin apropiere. Nu cred că au nevoie de paznic dacă eliberează caşcarabeta în fiecare seara.
- Şi dacă se întorc în timp ce noi suntem înăuntru?
- Atunci ne-am ras, pentru că în galerie nu ai unde să te ascunzi.
- Măi Marcule, de ce ne-o facem cu mâna noastră?
- Şi-atunci cum? Taci şi ia o gură de vodcă, dacă n-o fi chiar din producţia lor şi trage un somn uşor. Nu mai e mult, culegătorii se întorc şi în curând ne vor onora cu lipsa. Te păzesc eu de gândaci cât le soileşti.
- Vezi ce faci cu sticla aia, că e singura.
- Lasă că-ţi rămâne partea de deasupra.
Fără să guste gluma, Tudor ia poziţia mortului şi adoarme în timp record.
Marcu ia binoclul şi îşi concentrează atenţia asupra drumului şi a mişcărilor din vale.
Spre seară, când se trezeşte Tudor, nici o mişcare nu mai tulbură liniştea muntelui. Chiar şi vitele ţăranilor, care păşteau libere prin ochiurile de pădure, s-au adunat în adăposturi.
Singur, freamătul brazilor purtaţi de vânt aduce oarecare nelinişte în sufletul eventualilor întârziaţi care se grăbesc să găsească o cărare cât mai scurtă spre casă. Muntele şi pădurea nu sunt deloc blânde cu străinii necunoscători, mai ales noaptea. Drumeţii care ştiu asta nu aşteaptă căderea nopţii pentru a se pune la adăpost.
Cei doi bărbaţi n-au astfel de griji. Întunericul din subteran este la fel şi ziua şi noaptea, iar muntele constituie mediul lor obişnuit, adică, a fost, până nu demult.
+++
-->
Comentarii