- Să ne pregătim, Tudore, a plecat toatâ lumea. Nu mai vine nici dracu’!
- Chiar toţi?
- Toţi. Şi pădurarul a urcat la deal, de unde o fi venit, iar dacă mai e vreun rătăcit, n-ar avea curajul să intre în hrubă de unul singur, ba, se va grăbi să iasă la drum. Intrăm, ne facem treaba repede şi o întindem şi noi. Nu ştim dacă ceea ce se întâmplă jos se leagă cu ce am găsit noi înăuntru şi, deci, nu avem pe cine bănui. Mă tem că avem un exces de imaginaţie mai mult sau mai puţin motivat…
- Şi care se stinge dacă nu-i alimentat.
- Atunci, hai să-i dăm cărbuni.
Pătrund în galerie fără să fie prea convinşi de ceea ce fac şi dacă fac bine.
Ajuns la semnul făcut de el, Marcu se opreşte:
- Rămâi pe loc, să verific, deşi sunt sigur că nu-i atins.
Rămâne mut de uimire când descoperă urme pe porţiunea netezită de el.
- Imposibil! N-a putut intra nimeni fără să-l văd!
- Dar când ai aţipit?
- Ce dacă am aţipit? Numai dacă m-a văzut cineva şi mi-a urmărit mişcările, ceea ce mi se pare foarte grav şi refuz să cred.
- Înseamnă că au aflat că cineva le tulbură liniştea.
- E imposibil, coincidenţa dintre moţăitul meu şi violarea peşterii e prea mare, iar timpul... este prea mic.
- Poate ca ai făcut chiar tu urmele sau… vreo jivină.
- Ce mai contează! Dacă ştiu de noi, nu suntem în siguranţă nici afară, nici înăuntru şi precis au făcut curat.
- Nu ne rămâne decât să ne convingem la faţa locului.
- Asta facem.
Păşesc spre adânc fără prea mare tragere de inimă. Trec de burlanul vertical şi ajung la capătul galeriei fără să mai observe vreo schimbare. Fac poze ale locului din toate poziţiile pe care le socotesc suficient de relevante, după care se apucă să decoperteze locul de sub cenuşă, loc în care s-au speriat la vederea acelui corp masiv din lemn proaspăt. Suprafaţa camuflată depăşeşte un metru pătrat şi le trebuie ceva timp ca să poată deschide capacul acelei lăzi.
- Ce-s astea? întreabă naiv Tudor.
- Nu vezi?
Două butoaie din plastic, la fel ca cele văzute jos la centrul de colectare şi o cutie ca de pantofi, tot din plastic, ocupă aproape toată lada.
Se reped la cutie şi o deschid aproape cu violenţă. În interior, pacheţele din polietilenă conţinând fiecare câte zece pliculeţe de hârtie inscripţionate în engleză, dar uşor de identlficat cuvântul „vanilla”.
Tudor crede că recunoaşte:
- Zahăr vanilat!
- Pe dracu’! Te pomeneşti că s-au apucat de făcut cozonaci.
- Desfacem unul?
- Altfel cum?
Marcu extrage un plic şi îl sfâşie cu dinţii. Întâi îl miroase, apoi îşi linge degetul uns cu praful alb din interior.
Rezultatul îl dezamăgeşte.
- Vanilie! Paştele mă-si! Da’, are şi un iz pe care l-am mai întâlnit, dar nu pot să-mi dau seama unde.
- Dă-mi să gust!
Marcu îi întinde pliculeţul:
- Are gust de vanilie foarte puternic, dar se simte şi ceva care seamănâ cu cel de vodcă.
- Din care tocmai ai băut! Clăteşte-ţi gura şi mai încearcă o dată.
- Nu, Marcule, gustul ăsta îl ştiu bine, sigur şi tu. E gustul specific unor sortimente de vodcă pe care am avut onoarea să le digerăm.
Marcu smulge plicul dintre degetele lui Tudor şi îşi înfinge limba cu nădejde în el. Are dreptate, vanilia nu reuşeşte să ascundă în întregime un gust străin, dar cunoscut.
Zice:
- Ăsta merge cu noi! Trage-n poze ce-i aici şi dă-mi busola.
Tudor se conformează dispoziţiilor, deşi nu le înţelege rostul întotdeauna. Marcu plimbă busola pe lângă butoaie şi trage concluzia evidentă şi pentru celălalt:
- Metal! Fier, otel, fontă...
- Arme, cum ţi-am spus! se laudă Tudor. Nici nu e nevoie să le deschidem.
- S-o crezi tu! N-am făcut tot efortul ăsta ca să plec de-aici găndindu-mă ce-o fi în butoaie. Oricum, am violat un pacheţel şi se va cunoaşte.
- Nu şi dacă luăm pachetul desfăcut, ar putea trece neobservat, iar butoaiele nu au sigilii, aşa că...
Până să-şi expună celălalt părerile, Marcu a şi deşurubat un butoi. Înăuntru, alte cutii, iar în ele, arme mici, pistoale, încărcătoare şi cartuşe de vânătoare.
Pun deoparte un pistol şi două reserve.
Al doiea butoi conţine grenade, batoane de trotil şi spray-uri paralizante. Din el nu iau nimic.
Totul este împachetat la loc cu mare grijă, pentru a face greu de observat intervenţia străină asupra ascunzătorii.
- Tudore, poţi aşeza aparatul foto să-l declanşezi cumva fără să fii aici? Dacă n-avem o mutră în album, n-am făcut nimic.
- Se poate, da’… habar n-avem când şi dacă va veni cineva. Cum verificăm?
- Ai dreptate, dar vedem noi. Tu pregăteşti şi eu camuflez.
- Nu merge aşa. Caută tu un loc, eu trebuie să Ie fixez. Aş prefera undeva mai sus. Îi prindem, le facem câte un portret şi sunt ai noştri.
- Şi dacă se apucă de căutat amatorul de fotografii?
- Vor găsi cel mult blitz-ul, poate şi aparatul, caz în care va trebui să-mi plăteşti paguba.
- Punem numai blitz-ul, să-i speriem. Noi nu vom fi aici ca să dăm socoteală.
- Nici eu n-am de gând să mai vin.
- Vreau să văd cum faci, să nu mor prost.
- Agăţ blitz-ul cu fişaider, în aşa fel, încât să se împiedice de el şi să-l declanşeze.
- Eşti un geniu, cu condiţia ca împiedicatul să fie mai prost decât noi.
- Altfel nu pot face, numai dacă ai tu o tehnică mai sofisticată. Să sperăm că-i fentăm cu lucrarea noastră. Asta-i tot ce pot face.
- Cred că-i suficient pentru a le trage o sperietură.
- Şi casetofoanele? Pentru ce le-am cărat până aici?
E rândul lui Marcu să-şi arate priceperea:
- Simplu! Înregistrez un mesaj pe ăsta mare şi pun caseta în ăla mic, pe care îl las moştenire pe gunoiul lor, să se bucure şi ei.
- Fain! Deci ai de gând să faci ce mi-am închipuit?
- Închipuieşte-ţi ce vrei. Eu n-am încredere în nimeni şi mă voi strădui să nu-mi vadă nimeni faţa.
- Da, cu mine ce faci?
- N-am încredere nici în tine! Dacă mă sileşti, îţi iau chielea. Uite aici! şi Marcu îi flutură pistolul pe sub nas.
- S-o crezi tu! Uite şi tu aici!
Cu gesturi asemănătoare, Tudor îi flutură la rându-i o grenadă pe sub nas.
- Când dracu’ ai luat-o?
- Dacă eşti fraier! Am luat-o, da’ nu pentru tine! Mi-a plăcut cum arată.
- Bună treabă! Hai să compunem mesajul, că, hârtie scrisă n-am de gând să las. Scoate sticla de vodcă, să ne camuflăm vocea.
Caseta cu un mesaj scurt este montată în castofonul de buzunar, care, împreună cu căştile, este aşezat deasupra gropii. Alături, pe pământul afânat, scrijelesc scurt: „Ascultă!”.
- Şi amprentele?
- Mă Tudor, eu nu am cazier şi nici tu. Chiar dacă au aştia neamuri în poliţie, nu vor face nici o brânză, iar noi vom fi „omul invizibil” şi... fără familie. Sunt destul de clar?
- Da, bă, că am învăţat amândoi la aceiaşi şcoală! Da’ de ce tocmai 13 mii de dolari, nu-i prea puţin pentru munca noastră?
- Nemulţumitului i se ia darul! Pentru că îmi poartă noroc şi lor, sper, ghinion şi pentru că nu cred să dispună nici de-atâţia şi pentru că nu suntem lacomi şi ne ajung pentru nevoile nostre.
- De ce să nu-i dăm pe mâna poliţiei?
- Poliţia trebuia să-i găsească până acum şi dacă nu i-a găsit, îi va găsi. De ce să ne aprindem paie în cap? Ţi-am spus că trebuie să fim necunoscuţi.
- Mda! Rămâne de văzut cum punem mâna pe bani, dacă rămânem invizibili.
- Pune-ţi şi tu capu’ ăla sec în funcţiune. Mai târziu, vedem cum decurg lucrurile şi le mai facem cadou o casetă, la vale, cu intrucţiuni.
- Asta înseamnă alt risc şi nu ştim dacă cele presupuse de noi sunt corecte.
- Vom şti după ce aflăm unde îşi petrece timpul camioneta şi ce conţin plicurile din buzunar.
- Dacă pădurarul ăla are un cîine pe măsură, ne miroase până în pat.
- Mă duci în spate prin mlaştină.
- De ce să nu mă duci tu?
- Pentru că eu sunt mai ’oţ şi tu mai bine hrănit.
- Gata! strigă Tudor. Ştiu cum să luăm banii!
- Incredibil! Chiar? Vezi, de-asta trebuie să mă duci în spinare.
- Nu vrei să-mi auzi ideea?
- Nu! Mai târziu. Dă-mi binoclul.
- Nu plecăm acasă?
- Ce rost are! E trecut de miezul nopţii. Dă-mi binoclul şi tu impiedică nişte fişaider pe aici.
- Pun şi grenada? Aşa am scris duşmanului.
- Eşti ţâcnit! N-am de gând să omor pe nimeni.
- Aha! Numai îi speriem şi-i facem să caute.
- N-or să aibă curaj. Bă, credeam că binoclul tău vede şi pe întuneric!
- Da’ ce, îi pisică? Ăsta îl folosesc numai la plajă, să văd dame cu funduri prăjite...
- Lasă gargara şi hai s-o ştergem afară. Aici nu-i nevoie de noi.
- S-o crezi tu că eu nu vin să-mi iau sculele.
- Parcă spuneai altceva. Pişă-te pe ele! Numai hârburi ai adunat la viaţa ta.
- Şi casetofoanele tale ce sunt?
- Dacă vrei să atârni de vreun copac, n-ai decât să te întorci, dar fără mine. Hai!
Se întorc la aşezământul de bază pregătit din timp pentru odihna de peste noapte.
Frigul nopţii şi lipsa învelitorilor îi împiedică să doarmă cu rândul, aşa cum au plănuit. Zorile îi găsesc obosiţr şi treji. Nu stau grozav nici cu moralul, dar efortul nu are să le fie zadarnic.
Întâi, îl zăresc pe pădurar aşteptând pe o bancă în faţa magaziei, apoi îşi face apariţia Dacia metalizată, din care coboară doi bărbaţi. Toţi trei dispar înăuntru. Reapare pădurarul, care porneşte agale, spre uimirea celor doi pândari, tocmai spre locul pe care ei l-au părăsit noaptea trecută. Ochi şi urechi, Marcu şi Tudor se fac mici în ascunzişul lor.
După jumătate de oră, pădureţul iese din galerie ca lovir de bombe şi, înapoi de unde venise. Apoi, Dacia dispare în vale suspect de repede. La fel de repede dispare şi omul în verde, dar în susul muntelui.
- Ce facem, Marcule?
- Încă o jumătate de oră şi valea. Mergem să căutăm Dacia metalizată, pentru că nu cred să revină, poate camioneta.
N-au de aşteptat atât. De undeva din pădure se aude un lătrat de câine.
- De ce ne-am temut n-am scăpat, Marcule. Nu ştiu dacă avem timp s-o întindem.
- Avem, n-avem, încercăm. Dacă nu, o belim, fir’ar să fie de potaie! O fi vreo stână pe aici şi noi nu ştim. Să mă i-a dracu’, dacă nu mă ascund şi împuşc javra, numai să nu ne vadă. ÎI speriem şi pe el şi-o să stea locului sau se întoarce să aştepte directive de la şefi.
- Dacă mă ascultai, plecam azi-noapte.
- Lasă-mă şi tu! Dacă nu se poate altfel, împuşc potaia fără să stau pe gânduri. Altfel, ne împuşcă alţii pe noi şi ajungem fleici pentru câini. Descalţă-te şi dă-mi ciorapii.
Marcu băgă în ciorapi câte o piatră.
- Ce naiba faci, mă!?
- Dau de mâncare la câini.
Aruncă doi ciorapi astfel încât să se rostogolească în direcţii diferite şi cât mai departe.
- Beleşte-ţi ochii după nişte pari. După lătrat, aş spune că vine pe deasupra galeriei şi ar putea să ne bunghească şi el cu binoclul. Ai grijă să nu ieşi la vedere, numai prin pădure.
- Ia de-aici un ţăruş şi roagă-te să n-ai nevoie de el.
După o bucată de drum, Marcu rostogoleşte încă un ciorap, iar pe ultimul îl agaţă de craca unui brad, după care, se depărtează unul de celălalt câţiva metri, sperând că vor păcăli câinele.
Tudor începe să se vaite:
- Nu vrei să iei tu şi rucsacul meu? Eu sunt prea greu cu el.
- Să fii sănătos, mănâncă mai puţin! Cât e ceasul? Dacă apar culegătorii, scăpăm, încurcă urmele sau se lasă păgubaş.
- Dacă nu, rămânem în izmene şi ne atârnăm brăcinarii prin tufişuri.
- Nu putem găsi un pârâiaş cât de mic pe aici?
- Nu ştiu, nu-mi amintesc! Eu arunc prăjina asta, nu cred că foloseşte la ceva.
Câinele nu se mai aude, se aud, însă, glasuri vesele de copii prin pădure.
- Cred că s-a lăsat păgubaş, Tudore, dar tot trebuie să ne ferim de orice privire.
- Vânătorul va întreba de noi pe cei întâlniţi.
- Nu cred. Câinele caută mirosul nostru. Hai acasă, să ne pierdem urma.
- Să traversăm oraşul fără ciorapi în picioare? Batem la ochi sau râde lumea de noi.
- Nu traversăm nici un oraş. Trecem peste deal şi ieşim direct la gară, în marginea oraşului.
Tudor aprobă dând din cap şi pornesc prin toate hârtoapele, având mare grijă să nu-şi rupă oasele sau să fie văzuţi. Le este foame, dar nici unul nu pomeneşte de un popas pentru a şi-o potoli. Până să traverseze dealul pe trasee ascunse, trece de amiazăl dar foamea este uitată. Pe Marcu îl frământă alt gând:
- Chiar dacă renunţăm la tot, încă mai avem o problemă. Trebuie să ne convingem că nu am fost văzuţi.
- Văzuţi n-ar fi o catastrofă, dar dacă ne consideră vinovaţi de deranj...
- E cam acelaşi lucru.
Obosiţi şi înfometaţi, devin tăcuţi şi serioşi până se văd în maşină. Dosesc raniţele sub banchetă şi îşi trag sufletul câteva minute, până să-l vadă pe nesuferitul de paznic, sau ce-o fi el, că se îndreaptă spre dânşii, apărut ca din pământ.
- Dă-i drumul, Tudore! Ăsta nu pleacă de lângă noi până nu ne jumuleşte de ceva în plus.
- Încotro s-o iau, că vine din faţă drept spre noi?
- Înapoi, oriunde, numai să plecăm! Nu ştii ce ochi alunecoşi au ăştia, se uită la tine, dar văd alături. Valea!
Ultimul cuvânt sună ca o comandă din armată şi Tudor, dând puţin înapoi şi forţând volanul, iese din încurcătură trecând pe lângă tâlhar şi strigându-i prin geamul portierei:
- Ne vămuieşti altădată, urâtule!
Apoi către Marcu:
- Doar i-am plătit, dă-l naibii!
- Găsea el un motiv. Ai plătit ieri, deci a trecut o zi, nu?
- Dă-l în mă-sa! Dacă mai poposim pe-aici vreodată, precis ne bagă şi tarif de siguranţă.
- Acum mergem să ne facem frumoşi şi plecăm în târg în căutarea Daciei.
- Ai uitat că venim de la stână şi n-avem un strop de caş?
- Eu spun că a rămas la tine şi tu spui invers. Pe urmă cumpărăm din piaţă. Acum nu putem ieşi din maşină în halul în care suntem.
- Eu am şi pantalonii rupţi în tur, n-ai băgat de seamă?
- Ba da, dar n-am vrut să-ţi spun, pentru că m-ai fi obligat să aşteptăm seara ca să nu te vadă lumea.
- Am ştiut, că m-am pipăit, da’ ce era să fac...
- Du-mă drept în poartă, că-i prea multă lume în jur şi n-am chef de taclale. Revii spre seară.
***
-->
Comentarii
Şi eu mulţumesc pentru timpul acordat lecturii!