Presupunerile celor doi sunt foarte aproape de adevăr.
Pădurarul locuieşte la ieşirea din pădure, spre păşunile alpine, într-o cabană construită pentru muncitorii sezonieri ce curăţă terenul, dar şi pentru culegătorii care adună cantităţi mai mari de fructe de pădure şi coboară la câteva zile odată cu toată recolta. Fiind un pensionar singuratic, are grijă de cabană în schimbul dreptului de locuire. Participarea acestuia la activităţile presupus ilegale sunt minime şi se rezumă la supravegherea zonelor interesate şi verificarea lor periodică. Dată fiind experienţa sa pe munte şi prin pădure, cel mai adesea este folosit drept curier. Vânătoarea este pasiunea lui şi pentru muniţie, scumpă pentru el, se lasă folosit de cei din vale. Vine zilnic la centru pentru a-şi raporta activitatea şi a ridica unele provizii. Nu ştie ce conţin transporturile pe care le face sau, cel puţin, aşa-i lasă pe toţi să înţeleagă.
Azi, pădurarul verifica galeria în care Marcu şi Tudor îşi căutau necazuri cu lumânarea. Lumina blitz-ului îl sperie şi, crezând că se află cineva înăuntru, iese vârtej să-şi anunţe şefii. Aceştia pleacă în grabă să se sfătuiască, iar pe dânsul îl trimit să ia urma intruşilor folosindu-se de câine şi să supravegheze împrejurimile până la lăsarea serii, când se vor întoarce ei. Evident că din acest motiv Marcu şi Tudor au scăpat de câine şi mai puţin ajutaţi de măsurile „eficiente” la care au recurs. Despre casetă, omul pădurii nu are cunostiinţă, n-a ajuns la ea, ceilalţi nici atât, dar vor afla toţi foarte curând.
***
Marcu şi Tudor găsesc Dacia căutată în piaţă, în faţa celui mai mare en-gross din oraş. Parchează şi ei unde pot, iar Tudor primeşte sarcina să achiziţioneze brânză şi câteva kilograme de gălbiori. Ştie la ce le trebuie brânza, dar nu pricepe de ce şi bureţi. Marcu îl lămureşte:
- Nu avem cum intra în interiorul centrului decât ducând ceva spre colectare.
- Azi?
- Imediat ce terminăm aici.
- Tu ce faci acum?
- Intru în magazin să cumpăr câteva sticle de vodcă şi mă holbez pe-acolo.
Tudor termină repede cumpărăturile şi se reazemă de o tarabă. Aşteptând, vede ieşind pe o uşă alăturată doi bărbaţi, pe care îi identifică abia atunci când unul dintre ei deschide portbagajul Daciei şi scoate un geamantan de voiaj. Amândoi se urcă într-un jeep roşu, parcat ceva mai departe şi demarează într-o direcţie pe care Tudor ar fi dorit şi ar fi putut s-o afle, dar Marcu întârzie. La venirea acestuia, îi reproşează:
- N-ai putut să ieşi două minute mai devreme? Am pierdut indivizii din Dacie.
- N-am putut! Înăuntru e aglomerat ca naiba şi toată inteligenţa mea n-a putut să descopere nimic. Văd că Dacia e încă aici, parcă ziceai că...
- Ce ziceam? Au ieşit pe uşa de-alături. Îţi închipui că tipi ca ăştia au o singură maşină? Au luat o geantă din Dacie şi au plecat cu un jeep parcat mai încolo.
- Normal. Au şi un birou. Nu? Te agiţi degeaba. Ştiu unde s-au dus.
- Unde?
- La păscut, în pădure, acolo unde o să mergem şi noi acum. Mă duci până la jumătatea drumului forestier şi-mi dai mie bureţii.
- Ai de gând să-i duci tu?
- Cine altcineva? N-a fost vorba să nu ne amestecăm cu nimeni? Suntem destui noi doi, dacă ne organizăm bine.
Tudor tace, ceea ce-l face pe Marcu să continue:
- Tu te întorci şi rămâi în maşină, dar ai grijă să nu baţi la ochi.
- Ce crezi c-ai să găseşti acolo?
- Nimic. Doar le las încă o casetă pe care să o găsească dimineaţă sau la noapte, dacă au de gând să înnopteze pe-aici. Nu cumva te bate gândul să renunţi?
Tudor conduce şi tace.
- Haide! Îţi explic la întorcere şi-o să-ţi scadă tensiunea. Între timp, ca să nu te plictiseşti, cască şi tu ochii la gura pârâului, vezi cine intră, cine iese pe forestier.
Tudor continuă să tacă, apoi zice hotărât:
- Fie!
***
Marcu porneşte când apar primele grupuri de culegători, în majoritate copii, iar Tudor se retrage spre maşină, privind cum Marcu păşeşte liniştit cu ţigara între degete. Nu-i vine să creadă cât e de sigur pe el. De cele mai multe ori, sarcasmul lui e de nesuportat, mai ales pentru cine nu-l cunoaşte. Adesea dă impresia unui bădăran şi miştocar, dar, de fapt, îşi provoacă interlocutorul cu subtilitate spre a se destăinui. Tudor, obişnuit cu imprevizibilul său prieten, ştie şi de ce îl suportă, au caractere asemănătoare şi se completează reciproc. Amândoi abandonează atitudinea grosolană în prezenţa străinilor şi revin la ea numai dacă aceştia devin compatibili cu ei. Nici violenţa nu le este caracteristică. Obiectele ucigaşe, cu care s-au procopsit, luându-le din acea ascunzătoare, nu au un scop anume, le-au luat împinşi de instinctul de conservare. Trebuiau luate pentru ca cei ce se ocupă cu astfel de treburi necurate să ştie că sunt vulnerabili. Totuşi, asta nu înseamnă că la ei conştiinţa dă pe dinafară.
Toate astea îi trec prin minte lui Tudor în timp ce-şi aşteaptă partenerul. Îşi aminteşte şi de unele lucruri făcute de Marcu de capul lui şi care trebuiesc lămurite. Pentru unul din ele are nevoie de confirmare permanentă şi o cere imediat de cum Marcu se instalează în maşină şi destupâ una din sticlele de vodcă abia cumpărate din piaţă:
- Înainte de a te apuca de băut, profitând de faptul că eu sunt la volan şi te poţi destrăbăla singur, explică-mi...
- Înainte de a-mi spune ce să-ţi explic, aminteşte-ţi că mi-am exprimat intenţia de a obţine carnet de conducere cât mai repede, ori, tu n-ai făcut nimic în acest sens.
- Păi ce, am avut timp? Şi-apoi, tu ştii să conduci.
- Şi fii-meu ştie, da’, ca şi mine, n-are antrenament. Ştiu un loc bun, unde poliţia n-are ce căuta. Acolo pot conduce fără grijă, bineînţeles, sub îndrumarea ta.
- Şi tot sub îndrumarea mea să-mi faci maşina praf. Oricum nu poţi lua carnetul fără să te înscri la cursurile legale.
- Da, da’ nu voi pierde o grămadă de timp învăţând de la ei pe bani grei. Or să vadă că mă descurc şi-or să-mi dea liber către examen.
- Bine! Ca întotdeauna, trebuie să ai ultimul cuvânt. În timp ce-ţi bei otrava explică-mi...
- Nu beau otravă, doar degust din fiecare sticlă până găsesc gustul plicurilor cu vanilie.
- Şi cănd îl vei găsi, dacă-l vei găsi, vei fi prea beat ca să ţii minte în care sticlă a fost.
- De-aia eşti tu lângă mine. Ce explicaţii vrei?
- De ce nu lăsăm poliţia să facă treaba care trebuie?
- Pentru că ne trebuiesc nişte bani şi nu avem de unde să-i luăm.
- Cu ce suntem noi mai buni decât ei, ăsta nu-i şantaj?
- Luăm de la hoţi şi bandiţi.
- Haiducim.
- Cum vrei tu. Ei ne fură, ne înşeală şi ne şantajează. Spune tu, cum au apărut peste noapte bogătaşii ăştia? Ne sfidează cu burţile lor pline, în timp ce ale neastre-s goale. Ce comoară miraculoasă au găsit?
Tudor tace, pentru că ştie toate astea, dar trebuie să le audă încă o dată din gura cuiva, numai că Marcu s-a încălzit şi nu se opreşte:
- Ştii ce cred eu că-i în pliculeţele alea? Droguri! Nu ştiu de care, pentru că n-am avut ocazia să le probez. Şi nici n-am de gând să le duc la vreun laborator înainte de a-mi face eu treaba, jumulindu-i de ceva mărunţiş. Le-am ridicat preţul şi le-am dat termen până mâine seară.
- Nu crezi că au destul timp să cureţe totul?
- N-au cum. Se ştiu luaţi în vizor şi n-au habar de către cine, te asigur. Mai avem şi nişte poze, dacă-i nevoie de ele…
- Dar nu cu ei.
- Nu conmtează, ei nu ştiu asta. Vor prefera varianta noastră, care le va da timp până la viitoarea noastră încercare, pe care noi nu o vom face.
- Am ajuns la tine. Cobori?
- Coboâm amândoi, să mă ajuţi la nişte experimente cu pliculeţele alea. Ne vom folosi de puţinele noastre cunostiinţe de chimie minerală.
Jumătate din brânză rămâne în maşină, cu cealaltă se duc direct în bucătărie, unde, Marcu înşiră cele şase sticle de vodcă, de fiecare fel câte două.
- De ce ai luat câte două?
- Aşa mi-a venit. Numai de-astea am găsit şi pe noi ne interesează numai sticlele de jumătate. Ia nişte pahare şi pune din fiecare sticlă, să le gustăm amândoi. Ne mai trebuie ceva, mă duc să aduc.
Se întoarce cu o lupă şi patru ceşti de tablă.
- Ai degustat?
- Nu. Vreau să fim amândoi, să ne confruntăm părererile.
- Mai aşteaptă. Nu putem filtra nimic, sunt soluţii coloidale, care trec şi prin hârtia de filtru. Tot ce putem face e să le evaporăm şi să vedem ce rămâne.
În trei ceşti pun probe de vodcă, iar în a patra, dizolvat cu apă, un pliculeţ cu vanilia din galerie. Toate sunt puse la fiert pe plita electrică. Apoi, fiecare etichetă este studiată cu lupa în cele mai mici amănunte. Marcu nu găseşte nimic.
- Încearcă tu, că ai ochi de şofer.
Degeaba. Tudor se scuză:
- Aici trebuie ochi de specialist. Dopurile! Nu ne-am uitat la ele înainte de a le desface.
- Nu contează. Le-am stricat numai în partea prinsă cu cheia. Ia să vedem.
Găsesc scrijelituri pe două dintre ele, două la fel.
- La astea trebuie să fim atenţi, Marcule! Probabil au fost capsate aici.
- Sau deschise şi recapsate. Să vedem dacă putem dezlipi vreo etichetă. Cele puse în pădure sunt proaspete şi trebuie să se desfacă mai uşor.
După munci grele, ajung la concluzia că cel mai uşor, deşi rupte, s-au desprins tot de pe cele două sticle. Nevenindu-le alte idei, trec la degustare simultană. Vaporizarea probelor de pe plită necesită ceva timp, astfel că, degustarea se prelungeşte până la mijlocul sticlelor, iar lor începe să le strălucească ochii. Un lucru devine evident pentru amândoi, cele două sticle împricinate lasă în gură un gust anume, dar nu de vanilie. Mai degrabă cealaltă este suspectă de arome dulci.
- Ce mai facem, meştere?
- Aşteptăm să se usuce probele.
- Ar trebui să gustăm şi probe de vanilie dizolvate, propune Tudor. Praful e prea concentrat. Închipuieşte-ţi un plic la mai mulţi litri.
- Ca întotdeauna, ai şi idei bune, da’ nu ştiu de ce le ai numai după ce înghiţi ceva cantităţi din combustibilul ăsta.
Alt plic este dizolvat într-un litru de apă, În gură le rămâne acelaşi gust suspectat de ei. Bucătăria pluteşte în vapori de alcool şi aromă de vanilie, obligându-i să deschidă toate uşile şi ferestrele ca să poată respira. Probele de pe foc confirmă cele constatate anterior. Toate au pe fund un praf alb murdar şi scorţos pe care nu-l pot desprinde. Decid să adauge apă. După degustare sunt convinşi că unele sticle conţin ceva din plicurile cu vanilie, dar fără vanilie şi zahăr.
- Unde-i vanilia şi zahărul, Marcule?
- Le-au scos într-un fel sau vanilia noastră s-a dus la cald, iar zahărul s-a diluat şi nu se simte. Dacă te gândeşti la lichior, dispar toate inconvenientele. În ce scop? Îmi spui tu.
- Băuturi contrafăcute.
- Ce deştept. Deranjul e prea mare numai pentru atât.
- Atunci?
- Droguri, în cantităţi mici, în alcool, pentru a crea dependenţă.
- Alcoolul produce oricum dependenţă
- Sau regătesc terenul pentru ceva mult mai grav?
Tudor nu vrea să ştie mai mult, dar Marcu vrea să se convingă de existenţa drogului.
- Cum? întreabă Tudor.
- Într-un singur fel. Unul din noi trebuie să înghită cu apă un plic întreg.
- Iar celălalt îl păzeşte. Cine îl ia? vrea să ştie Tudor
- Îl iei tu, că n-ai copii mici sau... tragem la sorţi.
- Nu-mi place hazardul.
- Atunci oferă-te voluntar.
- Nici gând! Încă nu m-am prostit într-atât. Ia-l tu!
- Nici gând! Nici eu nu m-am prostit într-atât, deşi...
- Deşi am înghiţit cu siguranţă cantităţi importante din otrava lor. Îţi aminteşti de câte ori ne-a fost un rău cumplit şi nu ştiam de ce?
- Dacă înghiţim praful, există riscul să ajungem la spital, iar acolo, întrebări incommode cu sfârşit nedorit şi o ”şansă” irosită.
- Atunci renunţăm.
Experimentul este abandonat.
***
-->
Comentarii