În derivă 1997 (1)

[Cepeha I. Mihai]

Pentru Marcu noaptea pare îngheţată în timp. Aţipeşte şi se trezeşte aiurea. Deşteptătorul îşi face datoria şi îl scapă de chin.
Soţia încă doarme, dânsa pleacă mai târziu şi trebuie să-i lase ceasul pregătit.
Se ridică din pat şi se pregăteşte de plecare. De mâncat, nici gând. De ani de zile pleca fără o cafea măcar. Greu de crezut, dar stomacul gol nu-l deranja niciodată, nici măcar atunci când întârzia la şedinţe până seara târziu.
Pleacă.
În autogară, ca de obicei, agitaţie mare. Călători şi navetişti de toate felurile şi de toate vârstele aşteaptă câte un autobuz proaspăt vopsit, dar tot hodorogit, care să-i ducă undeva. Când o rablă soseşte, o parte a norodului se buluceşte spre uşile pe care şoferul nu se grăbeşte să le deschidă, are întotdeauna ceva de făcut înainte.
Vine şi “convenţia” lui Marcu. Fără tragere de inimă execută şi el aceiaşi mişcare. Prinde un loc lângă geam, unde, prefăcându-se interesat de peisaj, speră să fie lăsat în pace.
Speranţă irealizabilă.
De pe bancheta din spate aude o voce cunoscută:
- Auzi, sefu’ îmi faci un hatâr pe ziua de azi? Sunt cam amorţit! Două zile şi jumătate am… ştii matale ce… de bucurie! Da’ şi... dacă nu mă laşi la bază, tot aia e, nu-s bun de nimic! Sus, pe dâmb o să ameţesc!
"Altul ca mine, gândeşte şefu’, da’ mai rău".
Îi răspunde:
- S-a făcut, Nelule! Rămâi la bază, la şaibă, dar mâine urci sus şi tragi tare să recuperezi.
- Os, sefu’! Ca lumea! Ştiam eu că nu mă laşi! Vezi, mă’!? se bucură Nelu ghiontindu-şi vecinul de scaun. Zi-i şi tu!
Celălalt zâmbeşte:
- Eu mă învârt oricum prin zonă, mă’! Ai uitat că eu n-am treabă pe coclauri? Alţii vin la mine cu nevoi.
Râd mai mulţi, dar într-un fel câinesc. Sunt destui asemenea lui Nelu. Numai jucătorii de şai’şase, ce ocupă veşnic şi fără drept de apel perechile de scaune faţă în faţă, au atenţia altfel distribuită şi nu prea bagă de seamă la cei din jur. La un loc, toată maşina-i o adunătură pestriţă, neortodoxă şi cu un limbaj pe măsură. Trăind şi muncind împreună la “ocna” galeriilor de mină, şi-au format involuntar un comportament mai mult sau mai puţin asemănător. Unii, care au încercat să se opună, au fost nevoiţi să renunţe repede, pentru a nu deveni batjocura celorlalţi.
O nouă încercare de dialog vine tot din spate:
- Marcule, ce zici, mergem la mare în vacanţa asta forţată?
- Mergem! Ce altceva să facem? Adunăm scoici, facem mărgele… şi le vindem la tarabă...
- Chiar! Şi cu banii câştigaţi ne destrăbălăm la munte!
- Asta nu merge, bă, Tudore, suntem la munte! Putem sări peste faza cu marea şi facem bani aici. Eu culeg ciuperci şi tu le vinzi la italieni sau le faci direct pizza…
- Ai dreptate, aşa facem!
Maşina opreşte în faţa unor clădiri afumate de timp şi care, pentru toţi, reprezentau “baza”, adică sediul. Câţiva bărbaţi coboară fără grabă. Cei mai mulţi, însă, rămân în aşteptare, dar nu prea mult. O parte din cei coborâţi se întorc şi maşina îşi continuă traseul.
Printre cei rămaşi la bază, Marcu. Are de văzut nişte hârtii cu sarcinile pentru zilele rămase. Pierde cu ele nişte ceasuri. Şefii cei mari nu-s. Iese în curte. Trebuie să ajungă la galerie, la punctul de lucru şi nu ştie cu ce. Maşinile de teren nu se văd. Probabil sunt cu ştabii. Nu-i rămâne decât să foloseas¬că şenileta, o vechitură de pe vremea ruşilor, pe care cineva uitase că trebuie casată. Numai să nu întâlnească vreun poliţist pe cei câţiva kilometri de asfalt.
Strigă spre ateliere după tractorist şi omul apare din întunericul halei. Are aceleaşi temeri:
- Ce facem pe drumul mare, şefu’?
- Mergi pe margine şi speră.
Pornesc. Vechea maşinărie tăvălită atâţia zeci de ani stârneşte şi acum curiozitatea şi mirarea celor din trafic. Chiar şi Marcu se întreabă de unde mai face mecanicul rost de piese de schimb.
În sfârşit, ies de pe asfalt şi o cotesc la deal pe un drum de pădure. După alţi câţiva kilometri tractoristul întreabă:
- Ce facem, şefu’, ţinem drumul forestier sau o scurtăm la stânga, pe pârâu în sus?
- Ar fi bine să scurtăm, dar crezi că rezistâ rabla asta? Să nu se desfacă în bucăţi pe şleaurile astea.
- Nici o grijă. Lucrurile vechi sunt mai solide decât cele noi. Fiţi atent!
Coteşte la stânga şi, cu motorul duduind, droaga urcă voi¬niceşte pe grohotiş în sus. Nu durează mult şi ies iar la drumul forestier. Imediat în faţă le apare o haldă de steril şi o rampă de încărcare a minereului. Odată motorul oprit, îşi fac vânt jos şi se dezmorţesc, scuturându-şi picioarele. Marcu se pregăteşte să îşi continue drumul, când, celălalt, scoţând o găleată, îi zice:
- Eu aş aştepta aici, trebuie să bag apă la căruţă.
Şefu’ dă din cap în semn de aprobare şi porneşte spre rampă. Sus, pe haldă, găseşte doi flăcăi jucând cărţi şi un al treilea meste-când cu nădejde dintr-un pachet cu mâncare ţinut pe genunchi.
Apropiindu-se, Marcu le face socoteala:
- Salut băieţi! Văd că aţi terminat treaba!
Fără a se opri din mâncat, unul dintre ei răspunde:
- Glumeşti, şefu'! Am făcut noi ce-am făcut, dar a trebuit să ne oprim.
Cercetând cu ochii în jur, sefu’ întreabă:
- De ce?
- A venit silvicul şi ne-a spus că, dacă mai împingem halda câţiva metri, ajunge în plantaţie şi-o să avem necazuri. A mai spus că şi aşa am depăşit marcajele făcute de ei.
- Şi voi ce-aţi zis?
- Am zis: “Lasă, nene, că oricum scapi de noi în câteva zile”. Da', el de colo: "Atunci de ce vă mai omorâţi cu firea?"
- M-am lămurit! Dar cei din galerie ce fac?
- Habar n-am! Dimineaţă spuneau că or să bage forajul pe orizon¬tală, că în jos n-au găsit nimica. Nu ştiu de ce-şi mai bat capul...
- Las’ că-i bine ce fac. Geologul e cu ei?
- Da. Şi topograful.
- În regulă! Acuma, că tot staţi degeaba, băgaţi lama şi împingeţi ce-a mai rămas până în buza haldei, da’ fără să da-ţi peste margine la vale. Faceţi un dig. Până vine maşina după voi, numa’ bine terminaţi.
Cei trei îşi adună lucrurile şi pornesc către utilaje. Marcu revine la şeniletă şi-i spune omului ce-l aştepta rezemat de un tub de beton rătăcit pe acolo:
- Trage droaga pe rampă şi închide-o, dacă poţi! O luăm cu trailerul odată cu celelalte utilaje. Noi ne întoarcem pe jos, ne aerisim plămânii şi, dacă avem noroc, prindem o remorcă mai la vale, la parchet, e timpul lor.
Omul se execută şi-acum păşesc agale pe drum în jos pufă¬ind "fără filtru" în plămânii aerisiţi şi poluând aerul limpede al pădurii.
Tractoristul rupe tăcerea:
- Ce rost are să venim la lucru, şefu’, când…?
- Trebuie să lăsăm ordine în urmă, poate ne întoarcem cândva. Cine ştie? Tu ţi-ai aranjat ceva? Cu meseria ta, dacă ai putut ţine în viaţă vechitura aia cu şenile, ai putea să te reprofilezi pe reparat rable la mâna a doua. Sunt pline drumurile de ele.
- Mi-a trecut prin cap, da’, ce am acasă? Un polizor, o menghină şi o grămadă de şuruburi ruginite...
- Mda! E o boală generală. Nu prea avem de ales. Ei! Nevoia o să ne înveţe!
Tăcerea se aşterne jenantă. Ca să facă ceva, îşi aprind alte ţigări.
În faţă le apare o remorcă trasă pe margine. Un om trage de cablul troliului spre buştenii stivuiţi alături, iar doi ţapinari se opintesc să faeă loc între trunchiuri pentru a le putea lega. Alţi câţiva stau grup mai încolo şi mânâncă. Dintre aceştia unul strigă spre ei:
- Veniţi încoace, mă’, căutători de pietre! Nu pleacă lemnul fără hârtie de la mine!
E limpede că nu-i prima oară când se întâlnesc. Se întâmpla destul de des să iasă la şosea cu o remorcă.
Ridicând spre ei o sticlă cu lichid incolor, aceiaşi voce îi îndeamnă:
- Hai, luaţi un întăritor! Şi lăsaţi mutrele alea de înmormântare! Or veni şi vremuri mai bune, nu-i sfârşitul lumii!
Îşi permite să le vorbească aşa pentru că toţi sunt din zonă şi nimic nu se poate întâmpla fără ca toată lumea să afle.
Marcu răspunde banal:
- Hai noroc! Sunteţi bine dispuşi azi! V-a fătat vaca?
- Ce vacă, mă’, Marcule. Ştii bine că noi suntem mereu aşa! N-avem nimic de pierdut.
- Oare ? Şi noi ziceam la fel.
- Lasă, luaţi de-aici!
Omul se ridică şi-i plantează sticla în mâna întinsă.
- Mă duc să văd ce-i cu remorca, staţi şi voi pe undeva!
Cei doi se aşează alături pe un buştean. Gâlgăiesc pe rând câteva înghiţituri şi pun sticla în mijlocul grupului care, acum, îşi adună în traistă ce-a mai rămas nemâncat.
- Mulţam fain de cinste!
- Să vă fie de bine! răspund câţiva în acelaşi timp.
Apoi, unul continuă:
- Noi o luăm pe coastă, aşa că... Sănătate că-i mai bună decât toate!
- Sănătate şi spor la treabă!
Cel plecat se apropie de ei:
- Puteţi merge la maşină. Sunt gata într-un minut.
- Numai bine! salută cei doi trecând peste buşteni spre remorcă.
- Să ne vedem sănătoşi! vine răspunsul.
Ce să-şi spună mai mult? Viaţa curge înainte cu sau fără ei.
Se urcă în maşină şi dă-i drumul.
- Mergeţi la oraş sau rămâneţi la bază? întreabă şoferul din obişnuinţă şi pentru a rupe tăcerea.
Marcu:
- Rămânem. Mai avem ceva treabă. O să plecăm cu autobuzul nostru. A câta cursă o faci?
Şoferul, scurt:
- A doua!
- Mai merge una până-n seară?
- Musai, că altfel e bai pentru toţi! Nu ne facem salariul.
Tac o vreme. Şoferul e atent la intrarea pe şoseaua naţională.
- Ştii unde să ne laşi, da?
- Ei asta-i! exclamă şoferul.
Maşina opreşte unde trebuie. Cei doi coboară cu mişcări precise rezultate dintr-o îndelungată repetare a gesturilor. Mulţumesc şoferului şi se despart plecând fiecare la treburile lui, unul la ateliere, celălalt la birouri.
Cei pe care Marcu îi căută nu sunt prezenţi nici acum, dar nu se miră prea tare. În ultima vreme a devenit un fapt obişnuit ca şefii să fie plecaţi prin toate părţile, în încercarea lor, chipurile, de a rezolva situaţia şi a continua activitatea. Geologii unităţii sunt convinşi că această zonă, care este exploatată de zeci de ani, nu este, încă, epuizată. Cea mai mare minune ar fi să găsească un front cu minereu suficient de bogat, care să rupă gura cui trebuie şi să le justifice existenţa. E o mică speranţă, dar nu o imposibilitate. Trebuie numai timp şi bani. O şansă ar fi chiar galeria de la care tocmai a venit, dar oamenii şi-au cam pierdut elanul în ultima vreme. Apatia şi resemnarea au pus stăpânire pe ei. Se gândesc doar la zilele sumbre care îi aşteaptă. Vin la muncă numai pentru că aşa trebuie şi pentru a respecta preavizele.
În birouri, Marcu află că şefii au trecut pe acolo împreună cu nişte persoane necunoscute şi că, probabil, se află pe undeva prin apropiere, la ceva „negocieri”.
Pricepând aluzia, iese în curte. Se scarpină în cap şi porneşte spre crâşmă. Ideea se dovedeşte bună, găsind aici mai mulţi colegi, mai puţin şefii şi “persoanele străine”, care, dacă nu au plecat încă, “discută intens” pe la vreun gospodar din sat.
Cei prezenţi în local trag evident chiulul şi acum sunt antrenaţi într-o discuţie foarte încinsă. Despre ce? Nu-i greu de ghicit.
Marcu salută şi se aşează lângă ei pe un scaun scorojit luat de la o masă vecină, fără să ceară încuviinţare. Cei de la masa păgubită nici nu se sinchisesc. Bunele maniere sunt pentru ocazii speciale şi nu-şi găsesc locul printre ei, oricum, scaunul era liber. Toţi consideră că fac parte dintr-un fel de familie în care îşi petrec o mare parte din existenţă.
Marcu ascultă câteva minute disputa celor prezenţi fără să intervină, apoi se ridică şi porneşte spre bufet. Ca-n orice crâşmă rurală, trebuie să-ţi iei singur comanda. Revine la masă cu o vodcă dublă, ca să nu fie nevoit să se ridice pentru altă porţie. Ia câteva înghiţituri. Fierbinţeala din trup îl face să se simtă mai bine şi limba i se dezleagă, aşa că, se amestecă în discuţie:
- Mai băieţi, vă agitaţi degeaba! Nu mai avem nicio şansă. Timpul e împotriva noastră şi ar fi de-a dreptul o bombă să găsim ceva acum, după ce atâta amar de vreme am scos numai minereu prost, spun ei. L-ar fi scos, dacă era aşa? Aiurea! Aici sunt alte treburi pe care noi nu le ştim sau nu trebuie să le ştim. Nici noi, nici cei de la exploatare nu pot face nimic. Poate, doar, să dăm vina unii pe alţii. E adevărat că trebuiau schimbate nişte chestii, tehnologii, bla, bla, bla. O fi, da’ nu chiar aşa. Acum sunt toţi în impas pentru că nu au bani. Chiar, oare unde or fi banii? Situaţia nu e roză deloc şi, până se vor îmbunătăţii lucrurile, dacă se vor îmbunătăţii, va trebui să ne reprofilăm. Asta e problema momentului, nu greve şi proteste. Ce vă trece prin cap? Mai uitaţi-vă la televizor, mai urmăriţi ştirile şi veţi vedea ce se întâmplă prin alte părţi. Veţi afla că-n aste vremuri nu se poate altfel.
Cineva:
- Pe dracu’, nu se poate! Suntem noi nişte proşti. Habar n-avem de nimic şi de câte cele. Ştim doar să tragem la cârcă până plesnim şi gândindu-ne cum să adunăm nişte amărâţi de gologani, ca să ne cumpărăm o rablă de maşină… pe care o pornim din când în când ca să nu ruginească de tot.
Altul:
- Eu mă întreb: de ce nu sunt bani? Unde dracu' s-au dus şi se duc banii munciţi de noi, dacă salariile sunt atât de nasoale?
- Acum nu mai contează. Hai noroc! rosteşte Marcu. Întrebările şi pro¬blemele voastre nu-şi au răspuns acum şi poate nicicând. Spargeţi-vă capetele cu ziua de mâine. Aici, lăsaţi-o baltă, s-a terminat!
- Tu?
- Mă tot gândesc şi mă frământ ca frunza-n vânt!
- Şi?
- Şi nimic! Nu m-am gândit destul. Mi-am dat seama că am pier¬dut nişte ani, că am făcut o şcoală de care nu mai are nimeni nevoie şi că am îmbătrânit fără să mă bucur prea mult de viaţă. Am fost ca un ocnaş pe galere. silit să fac la nesfârşit acelaşi lucru, zi de zi, mai puţin Duminica. Acum mă simt ca un bebeluş părăsit într-un tomberon, fără nici o şansă, fără cele mai elementare cunoştiinţe de supravieţuire.
Tac toţi privind în pahare ca într-un glob de sticlă magic în care fiecare îşi vede imaginea întru nimic deosebită de cea descrisă de Marcu. În scurtul moment de meditaţie, cei prezenţi îşi simt sufletul la fel de zbuciumat precum a lui Marcu în cele două nopţi de chin şi nesomn.
- Copiii mei nici n-au văzut marea! se trezeşte unul spunând.
- Nici ai mei! şopteşte altul.
- Parcă aş fi în pielea goală! mormăie un al treilea.
Vodca şi cele spuse de Marcu i-a adus pe toţi într-o stare jalnică. Pe chipuri li se poate citi dezorientare şi deznădejde. Realitatea îi izbeşte pe neaşteptate şi fără milă. Până acum, niciunul n-ar fi crezut că viaţa poate fi, şi chiar este, altfel decât şi-o închipuiau ei. O bombă le-a explodat în cap şi i-a năucit.
Marcu îi aduce cu picioarele pe pământ:
- Amărâţilor, haideţi să mergem, că trebuie să vină avionu’! O să aveţi timp berechet să vă trageţi cu mâinile de păr. Oricum, lumea va exista în continuare. După un timp ne vom obişnui cu ideea şi vom vedea lucrurile altfel. Acum sunteţi vraişte. Hai, mişcaţi-vă fundul! Vă aşteaptă nevestele şi copiii.
Îşi golesc paharele, se ridică greoi şi leneşi, îşi trag pantalonii de centură şi ies la şosea. O căruţă trece prin dreptul lor şi îi ţine pe loc permiţându-le să se adune şi apoi să ocupe jumătate din şosea. Pornesc spre sediu, unde s-au adunat, déjà, navetiştii în aşteptarea autobuzului ce are să-i ducă acasă, acolo unde, în mod sigur, nu-i aşteaptă nimic nou, poate, doar, noi griji şi nevoi. Oricum, s-a sfârşit încă o zi de muncă, una din cele puţine şi lungi rămase, dar care se vor sfârşi şi ele aducându-le sau nu un nou început. Un început chinuit, unul pentru fiecare sau acelaşi pentru unii. Poate pentru toţi?
*

[Cepeha I. Mihai]

DomnuleToma,

Nu înţeleg cum de textul meu va sugerat o imagine din filmul “Nunta mută” a lui Horaţiu Mălăele. Adevărat?

Eu abia acum urmăresc filmul. Mi-ar prinde bine o explicaţie minimă.

[Cepeha I. Mihai]

[Mihail Toma]

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]