Fruntea cu tâmple adâncite
tremura de furie
de propria neputinţă.
Faţa e umedă, plânge.
Lacrimile se rostogolesc pe obraji.
Cu capul întors într-o parte,
se aplecă asupra chipului aflat în umbră,
scăldat în lacrimi
cu ochii pe jumătate deschisi şi galbeni
în soarele de seară
Ca o cometă,
amintirile scufundate
îi veneau în minte.
Deodată…
tremura de nerăbdare
să perceapă
întunericul şi vântul
invadându-i trupul,
ca pe o eliberare.
Visa fără încetare cu gura căscată
să culeagă stele în lumina lunii.
-->
Comentarii