în viaţa mea nu-s toate chiar la locul lor-9

[Viorel Gongu]

Joi seara.
Mă trezesc şi văd un imens buchet de flori. Asistenta mă avertizează că va trebui să le scoată din rezervă.
Nu întreb cine le-a adus penturcă ...ştiu! Femeia în vârstă are încă un corp superb. A fost o femeie frumoasă. Lumina ferestrei îmi descoperă, prin halatul fin, nişte forme încă de invidiat. Dacă s-ar mai lucra pe la un chirurg estetician, probabil că, ar mai reduce din lest cu cel puţin zece ani. Se apropie, un pic curioasă, şi mă întreabă:
-Mihai e tatăl dumneavoastră?
Rămân mută şi nu ştiu ce să răspund. Tac prelung şi o rog, în final, să îmi aducă un pahar cu apă. Tăcerea mea, probabil, a sunat ca o confirmare. De unde atâta intimitate? De unde ştie cum îl cheamă...
-Ştiţi, continuă ea, tatăl dumneavoastra a fost operat aici, la urgenţă, când eu eram o tânără asistentă. Sper că nu sunteţi o puritană şi, pentrucă sunteţi fiica lui, probabil v-a educat în stil liberal.
-Desigur, sunt o femeie cu un mod de gândire liber pe deplin, continuaţi!
-A fost o "tură" de neuitat. De atunci nu am mai făcut sex niciodată cu un bărbat aflat la reanimare.
Privirea mea întrebătoare, şi oarecum zâmbitoare, o îndeamna să continuie:
-Eram tânără,"iubitoare" şi când l-am văzut gol, după anestezie, într-o erecţie "feroce", l-am dorit ca trofeu. Dupa zece ore l-am avut.
Suna grotesc dar relatarea m-a excitat.
"Mihai? Mihai al meu?"
Schimb vorba şi întreb cum am ajuns la spital.
-La coborârea din autobuz vi s-a făcut rău şi aţi căzut. Un domn binevoitor a sunat de pe telefonul dumneavoastră la "ultimul apelat". Mihai v-a adus aici. O clipă, mă liniştesc, dar un gând ascuns îşi scoate capul:sarcina? Asistenta se uită la mine şi de parcă mi-a auzit gindul:
-Nepotul lui Mihai este O.K.
Răsuflu uşurată. Abia acum ştiu:îl vreau! Vreau din tot sufletul meu acest copil!
Apare Mihai având un aer rătăcit, dar preocupat:
-Cum te simti, iubito?
-Bine. Chiar bine!
Se uită la asistentă cerându-şi scuze că nu a văzut-o:
-Sărut mâinile, doamnă.
Ea zâmbeste, realizând că el nu a recunoscut-o.
Ochiul lui Mihai s-a oprit o clipă "în lumina" care desena corpul superb, o clipă în decolteu şi apoi a revenit în salon.
"E bărbat!", imi spun, cu o unda de gelozie...
Gelozie? Chiar sunt geloasă?! Am o "criză" de posesivitate. Nu îl împart cu nimeni!
Mâine dimineaţă mă externează. Voi avea citeva zile de "medical". Mihai propune o "lălăială" spre Ardeal, poate până în oraşul meu de suflet: Cluj.
Adorm liniştită sub supravegherea "acelei" asistente.
Şi-o fi reamintit-o?
vineri.
Raport de gardă. Externare, recomandări, certificatul madical pentru concediu.
-Evitaţi efortul fizic în exces, aglomeraţiile, mâncărurile grele...
Citesc liniştită şi nu am reacţii. Sunt O.K.
Mihai vine şi mă "extrage". Mă întreabă dacă îmi iau ceva de acasă. Am uitat cu totul de Costel. Iar amân şi îi răspund că ce ne trebuie putem "târgui" pe drum.
E o dimineaţă însorită. Radioul e fixat pe un post cuminte:"muzică, nu zgomot". Mihai conduce relaxat iar eu stau comod pe bancheta din spate. Îmi zâmbeşte ştrengar în oglindă şi mă atacă:
-Îţi cam place pe bancheta din spate...
Contraatac:
-Ţie nu?
Ne zâmbim, oarecum complice, apoi rămânem fiecare cu ale lui. Am oprit la un motel şi am mâncat. Am băut cafea şi suc şi am continuat "lălăiala".
E plăcut să hoinăreşti aşa, fără o ţintă sigură.
Văd ochii lui Mihai, în oglindă şi o cută rebelă se iţeste pe fruntea lui.
-Întreabă, domnule, îi zic.
Tresare şi mă întreabă direct, un pic răstit:
-Ce ţi-ai dori? Băiat sau fată?
Mi-aş dori un băiat dar nu ies la bătaie şi contraatac
-Dar tu?
Tace îndelung. Băiat mai are unul, fată mai am eu...
Nu cred că ştie ce să răspundă. Inspiră adânc şi spune răspicat:
-Gemeni, băiat şi fată.
-Ai înebunit de tot!
-Da! mi-aş dori băiat şi fată! Tu nu?
E rândul meu să tac. Ne apropiem de Sibiu. Parchează la"Împăratul Romanilor" apoi mă plimbă prin "oraşul vechi". Cunoaşte bine oraşul. Nu-l întreb pentru că ştiu: va spune singur tot ce vreau eu să ştiu. Intrăm pe poarta monumentală a unui cimitir catolic. Crucile impunătoare, statuile de marmură, grilajele, fac din acest loc un parc liniştit. Mihai măreşte pasul, o ia la dreapta pe o alee. Îl secondez păstrând distanţa pe care a impus-o tacit. Îl urmz ca o şcolariţă. O clipă l-am pirdut din ochi dar îl regăsesc lângă un mormânt, îngenuncheat.
"ODIHNĂ VEŞNICĂ" şi două nume: un adult şi un copil:
Adultul, Noel, decedat la optzecişitrei de ani, copilul, Mircea, la doi ani.
Mihai plânge liniştit şi adus de umeri. Nu-l întreb nimic, mă apropii şi-l sărut în păr.
Plecăm. Batista mototolită intră în buzunar. Parcă a fost semnalul de a mări paşii. Vizităm Valea Aurie şi încet, încet, ne întoarcem la hotel. Mâncăm la restaurant. E o tăcere prevenitoare din partea mea şi oarecum tristă din partea lui.
-Acela a fost primul meu copil.
Tac şi-l las să spună ce poate şi când vrea.
-Soţia lui Noel a fost "iubita" mea. Poate m-a "folosit", din dragoste pentru el. Noel îşi dorea din tot sufletul un copil de la ea, chiar dacă biologic, ceasul lui era "vechi". Mircea a murit, de mână cu Noel. A căzut o poartă de fier şi pruncul s-a stins pe loc.
Am mâncat în tăcere. Am urcat în cameră, ne-am uitat la T.V. Mihai era abătut. Nu am în obicei dar "l-am hârâit" şi l-am tras într-un joc erotic. După aceea a adormit ca un copil. Doar buzele lui nu dormeau şi susurau ceva nedefinit. Sub mustaţă îi mijea un zâmbet larg.
sâmbătă.
Mă simt călduţă în pat. Cafeaua caldă mă incită.
Mihai, lângă pat, cu cafeaua caldă pe tavă, un sandiş cu muşchi...şi un test de sarcină.
Nici nu ştiu dacă să mă enervez sau să râd. Offf! Copilul ăsta mare! Să nu-l necăjesc! Izbucnesc în râs.
Râde şi el de parcă ar avea douăzeci de ani. Mâncăm ascultând ştiri. Coborâm în holul hotelului, predăm camera şi urcăm în maşină. Aceeaşi linişte odihnitoare a roţilor care se "întind" cuminţi la drum. Sună telefonul meu dar nu răspund.
-Să mă lase toţi în pace!
Telefonul devine enervant prin insistenţă. Mă uit pe ecran şi văd "fixul" de acasă. Uitasem că mai exista Costel. Resping apelul. Chestia cu "la asta mă gândesc mâine" nu mai ţine. Mihai nu mă întreabă iar eu nu spun.
Privesc calmă coroanele verzi ale copacilor care defilează liniştit prin soarele orbitor. Iar sună telefonul. Dau să "resping" apelul dar văd ecranul "plin".:Ioana!
-Alo!
-Te sărut, mama!
-Şi eu pe voi.
-Ce mai faci?
De ce nu întreabă de NOI şi o face numai despre mine?
AHA!
EI nu ştiu de NOI!.
Aflu noutăţile, închid, spun lui Mihai ce am aflat, alea,alea, de la copii.
De ce-l mint? De ce amân?
-Mihai, te rog opreşte pe undeva, la o margine de pădure.
-Sigur, iubito.
După câteva minute, opreşte. Ne întindem oasele. Mihai pune o pătură pe jos şi ne întindem sub coroana copacilor. El se uită la cer şi îi vine să râdă, ca de fiecare dată când priveşte cerul, printre crengi.
-Mihai, ştii că sunt căsătorită?
-Întotdeauna ai fost! Starea de "necăsătorită" nu ţi-ar da "siguranţă."
-Copilul nostru poate avea ca tată numai pe "soţul mamei", adica pe Costel.
S-a schimbat la faţă. El, care anticipeazaă totul, a fost luat pe nepregătite.
-Nici eu nu sunt divorţat!
Radioul suna molcom printre sunetele pădurii:
"ÎN VIAŢA MEA NU-S TOATE CHIAR LA LOCUL LOR...

[Ioan Muntean]

[Ioan Muntean]

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]