Simţea baba Valiana cum aţa vieţii
se deşirase prea mult la picioarele-i tremurânde
şi se-ncâlcea în unghiile-i groase
punând piedică sângelui care se-mpotmolise
în varicele care tresăreau întruna sub pielea zbârcită.
Când acest simţ îi tăia respiraţia
casa şi grădina unde viaţa îşi dansa valsul
printre culorile ierbii şi-al florilor
şi-mbrăţişa şi mângâia crengile pomilor
savurând mirosurile cu forţa ce-o caracterizează
de-a triumfa printre luptele cu moartea
îi şoptea în conştinţa zgândărită de gânduri
că nu ştie precis ultima ei zi în care va mai respira
în timp ce din ochii ceţoşi ai Valianei
izvorau lacrimi amare umbrite de un surâs
pe care puteai citi cu privirea acceptul plecării
acolo unde luminile celor două lumi liniază
până aici şi de-aici în colo...
Şi alte simţuri se-mpleteau cu cel al sfârşitului.
Chiar dacă nu va mai fi mâine-poimâne
casa şi grădina şi agoniseala de-o viaţă
vor rămâne aci pe aleile ondulate ale vieţii
unde copiii şi nepoţii şi-au agăţat sufletul de dorinţa
înmormântării ei
dorinţă ce-a crescut în timp şi s-a agăţat
de feriga gândurilor necurate care se bălăcesc
în pizma ce-i muşcă şi le schimonoseşte feţele
de răutate sau de ipocrizie pe care baba le vede
cu amărăciune şi cu regretul că nu va mai putea
să vadă cum testamentul făcut de ea
va împărţi cu totul altfel decât îşi doresc ei.
Muncă şi luptă a însemnat
tot ce-a trăit de-a lungul anilor
apropiaţi de împlinirea unui secol
plin de suişuri şi coborâşuri ce-au însemnat
multe şi puţine cum
numai ea şi bunul Dumnezeu ştiu.
De-aceea se ruga mereu Domnului
pentru sufletul şi mintea lor unsă
cu ţâşpoaca pizmei pe care nu înţelegea
de unde o moşteniseră.
Mihaela Moşneanu
Comentarii