Cu privirea încordată
cade pe gânduri cu gura căscată.
Cu ochii gata să-i iasă din orbite,
vinele de la tâmple se umflau,
capul îi vâjâia şi zvâcnea,
simţea că se sufocă.
Îşi scrânteşte falca şi amuţeşte brusc.
Gândurile i se iveau pe faţă.
Fugea de el însuşi.
În cerul înalt cu stele,
zorile… se ivesc.
Începe sa plouă monoton
în dimineaţa tulbure
cu umbre ce dansau pe pereţi.
În focul domol al sufletului
îşi simţea existenţa un vis
în care amintirea nu se pierdea complet.
Comentarii
multumesc Maria de vizita si semnul tau, o seara minunata, Marius
foarte frumos!
va multumesc de vizita si cuvinte Ioana, Mariana, o zi minunata, Marius
Imagini puternice ai creionat in aceste versuri, Marius.Un amestec de neliniste, disperare, care se potolesc spre finalul poeziei, desi amintirile nu mor niciodata.Se spune ca amintirile sunt o muzică ce ne vine de undeva de dincolo de orizont, sunt întotdeauna un loc de întâlnire, singurul rai din care nu putem fi izgoniţi. O amintirea e steluţa a cărei lumină mângaietoare pătrunde în întunericul tristeţii noastre.
Amintirea nu o să se piardă. Am citit cu plăcere.