Pe Nicolae Scheianu l-am cunoscut la începutul lunii iunie (2018), când venise din Baia Mare la Deva, cu ocazia lansării de carte a unui coleg scriitor din oraşul aflat la poalele Cetăţii. Întâmplarea (fericită) a făcut să se aşeze chiar pe scaunul din spatele meu, motiv suficient pentru a intra în vorbă la sfârşitul evenimentului şi a schimba impresii şi volume personale. Astfel am ajuns în posesia cărţii sale, Pietre din potop, apărută la Editura Vinea, din Bucureşti, în 2016, ce a spart îndelunga tăcere în spatele căreia autorul s-a ascuns peste douăzeci de ani, ca după un „zid al plângerii” (pe dinăuntru), aşa cum aveam să aflu ulterior.
Parcurgând cu atenţie filele ce-mi stârniseră inevitabil curiozitatea, mi-am dat seama că autorul ce vedea „poezia ca pe o mântuire” şi care susţine că „numele poeziei nu ar trebui luat în deşert”, este într-adevăr „poet până la prăsele”, aşa cum singur se defineşte în interviul acordat scriitorului Alexa Gavril Bâle, cu puţin timp în urmă.
Nicolae Scheianu scrie o poezie în vers liber „grea”, ermetică, încărcată de sensuri, ce nu se află la îndemâna oricui. Chiar şi titlul ales pentru volumul despre care am simţit imperios nevoia să scriu, este unul abscons, interpretabil, racordat percepţiei cititorului: Potopul poate fi înţeles ca un simbol al curăţirii, al purificării, al unei mari transformări, dar poate semnifica şi o „explozie” de cuvinte, după o mare de tăcere, cuvinte ce îşi doresc cu ardoare să iasă la lumină. El poate reprezenta, totodată, vremurile tulburi pe care le parcurgem, într-o înstrăinare de noi înşine şi de ceilalţi, din care se pare că nu avem scăpare: „Suntem cu toţii pe malul Potopului/.../ ca într-o fotografie pe sticlă/.../ şi privim fiecare în altă parte/.../ în zadar îngenunchem şi strigăm la Dumnezeul nostru/ de-atâta zgomot de valuri şi de-atâta prăpăd/ nu ne mai aude nimeni” (Pe malul Potopului).
O „piatră din Potop” poate fi însuşi autorul, care a rezistat „valurilor” furtunoase ale metamorfozării poeziei şi nu s-a pierdut pe sine, din contră, s-a redescoperit pe el, cel de astăzi, un poet cu o amprentă personală aparte, distingându-se cu uşurinţă prin personalitatea scrierilor sale, deşi prezenţa sa literară este una discretă. Şi, nu în ultimul rând, Potop este un pârâu aproape secat în zilele noastre, care curgea odinioară pe lângă casa în care autorul şi-a petrecut copilăria, săpându-i acestuia în cuget un vad pitoresc, de neuitat: „Potopul nu mai curgea decât în memoria mea” (Pietre la crescut).
Aflat într-o permanentă căutare a „malului cel bun al Potopului”, autorul îşi pune întrebări existenţiale, fără să (mai) aştepte răspunsuri: „nu ştiu dacă e bine sau nu/.../ să mă aştept pe mine să vin/ din începuturi de unde şi eu am fost/ un fir de praf din pustie”. Conexiunea cu divinitatea depăşeşte, din fericire, barierele impuse de lumea materială: „numai sufletul meu Te pricepe/ numai adâncul meu care/ Te-a cuprins la începuturi...” (Malul cel bun al Potopului).
Perioada de tranziţie de după căderea regimului comunist şi speranţele spulberate ale generaţiilor care credeau într-un miracol ce a uitat să apară, durerea izvorâtă din neputinţă, sunt surprinse cu acurateţe, prin metafore expresive, performante, de „pana” experimentată a poetului: „toată generaţia mea/ a zdrobit între degete seminţele cucutei/.../...plângeam până când lacrimile noastre/ umflau pâraiele/.../ ...o pasăre grea şi urâtă/.../ ...zicea în batjocură:/ de ce vă tot pierdeţi voi vremea cu viaţa” (Cei mai norocoşi dintre noi).
„Cei singuri, la fel ca fericiţii,/ au nevoie de-o mână din înalt peste creştet/ de un cort ridicat între spini”, afirmă Nicolae Scheianu în poezia Cei singuri, la fel ca fericiţii, amintind cu tristeţe „cum noi trecem în goană/ pe lângă atâta disperare”, etalându-ne „nesfârşita suferinţă umană/ frica ţipătul spaima durerea/ nesfârşita noastră neispăşire...”.
Cu „braţele pline de frunze uscate/ şi palmele pline de aşchii de cruce”, autorul declară: „Dacă ar fi să fug să mă ascund/ să caut un adăpost/ de spaimă şi întunecare/ m-aş opri doar dac-aş atinge-o clipă/ mărul dulce din surâs...” (Până lângă mărul dulce). De altfel, aceasta nu este singura poezie ce utilizează simbolul mărului, care poate să exprime, în funcţie de context, înţelepciunea (divină), eternitatea, salvarea, dar şi dorinţele lumeşti sau o capacitate dezvoltată de reflexie, respectiv o trezire intelectuală ori o libertate a spiritului. Crucea semnifică jertfa, cheia care deschide poarta spre mântuire, spre o lume idealistă pentru unii, dar pentru autor, una reală. „Frunzele uscate” sugerează lipsa fericirii, a comuniunii dintre omul-poet Scheianu şi (unii) semeni, discordanţa dintre aşteptări şi realizări, în ce priveşte interacţiunea umană.
Un mic colţ al amintirilor poetului, atins (şi) de nostalgia copilăriei, este ocupat de imaginea dragă a profesorilor ce au contribuit la formarea lui ca om: „...dascălii noştri/ care ne vegheau cu drag/ când se trezea la viaţă potopul/ să nu cădem din joacă în valuri...” (Dar dascălii noştri).
În Umbra mea, biografia umbrei mele, poezia care deschide cel de-al doilea capitol al cărţii, autorul îşi autopersiflează „viaţa peticită” şi activitatea scriitoricească, încercând să-şi mascheze dezamăgirile: „Nici n-am intrat încă în biografie/ să vezi atunci ce poeme-or să iasă/.../ poezie cum nu s-a mai scris/.../ orgii de metafore cohorte de iambi şi trohei/.../ nemaipomenite zvâcniri metafizice...”.
La fel procedează şi în poezia Sub tot felul de flamuri, ce dă titlul capitolului: „Neputinţa şi gloria încep uneori/ cu primul vers/ de la-nălţimea operei mele/ îmi pot permite/ câte o noapte cu prinţesa de porţelan/.../ cu biografia aranjată frumos/ şi legată cu zgardă”, menţionând, printre altele, efemeritatea fiinţei umane: „trece vremea vine vremea/ sub tot felul de flamuri”.
Regretul pentru trecerea timpului şi teama inerentă în faţa Marelui Final sunt descrise cu acurateţea unui profesionist: „de multe ori mă sperie liniştea.../ groasă ca muşchiul de fag/ spartă de vânt.../.../ mă văd uneori un fir de iarbă/.../ Totul mi se pare straniu străin şi nedrept/.../ ...timpul/ îmi ticăie-n urechi ca un ceas de gară:/ Aceasta să fi fost viaţa?...” (Un om şi el, undeva). Goana nemiloasă a timpului este evidenţiată şi în poezia Clepsidra, dedicată nepoatei Patricia: „...pe partea mea de clepsidră,/ (nisipul) se-ngroşa pe nesimţite/.../ Pe partea ta răsărea soarele.../.../ Într-o zi.../.../ mă vei afla înăuntru/ şi te voi privi din cupele ei/ mereu flămânde...”.
În poezia Sosirea acasă, una din numeroasele poezii cu rezonanţe biblice, urmând parcă pilda fiului risipitor, autorul îşi descrie întoarcerea dintr-un pelerinaj imaginar pe un tărâm al singurătăţii şi amintirilor, unde paşii i-au rătăcit în căutarea, poate, a tinereţii pierdute sau a unei lumi mai primitoare decât „frigul” „cât să îngheţe păsările de la streaşină”, de acasă: „Mă întorc de pe toate cărările/ pe care nu am umblat niciodată/.../ cu un car de trecut în spinare/ cu tot viitorul înfăşurat sub paşi...”.
„Nu scrie nicăieri că trebuie/ ...să facem numai lucruri omeneşti/ nu pentru asta am venit pe pământ”, continuă el pe acelaşi ton, al căutătorului de sensuri din „neamul mare al întristaţilor”, care „se îndepărtase de cale”, în poezia Unde erai.
Poetul căruia „linia vieţii (îi) iese din rădăcină/.../ şi se face copac” (Scrisoare ruptă) conştientizează că „o desfătare de mari margini/ este viaţa noastră” (Margini) sau „o înălţare şi-o cădere de petale” (Primăvara, poeţii au mereu dreptate), în lumea în care „Unora li se pare că aşa e bine/ să-şi ridice palate şi împărăţii/ să-şi zidească temniţe de oase/ şi alte zădărnicii” (Locul bun).
Poezia Sub sălcii, sub scut demonstrează, încă o dată, că existenţa (autorului şi nu numai) este, de cele mai multe ori, presărată de „asperităţi”, de încercări mai mult sau mai puţin controlabile, toate conducând la formarea personalităţii individului, în ansamblul său: „pe fluxul sângelui (meu)/ sosesc vapoare/ corăbii cu porturi cu tot/.../ disperări şi patimi învinse/.../ minunile vin şi pleacă mereu”. Poetul nu se sfieşte să recunoască faptul că a cunoscut „...spaima bucuria/ măruntă extazul cenuşa verii/.../ funia fierbinte a nopţii” (Un pat într-un lan de maci), realizând că „Va fi un timp va fi un loc” unde „smerit voi saluta norii/ voi rosti benedicţii/ într-un luminiş cu goruni” (Clipe solemne).
Autorul deplânge adesea perioadele fericite din viaţa sa, de mult apuse: „...eram rege vestit peste trecutul meu”, înlocuite cu „dureri şi tăceri/.../ atâtea drumuri poduri poteci/ şi spaime prin care să treci/ dintr-un viitor cu aripi/ într-unul cretin şi steril/ atâta prezent imbecil”, descrise cu înverşunare în poezia Atâtea lucruri spuse-nespuse.
Ultima poezie a volumului, Despre copacii singuri, poate fi interpretată (şi) ca un poem-manifest adresat celor ce (ne) vând aurul verde al ţării, pădurile, fără să se gândească la comoara pe care o sacrifică pentru nişte himere ale lumii materialiste: „Am să plec într-o zi/ să aduc laolaltă/ toţi copacii singuri din lume/ într-o pădure numai a lor/.../ unde rugăciunile să se audă până la ceruri...”.
Parcurgând ultima filă a volumului, pot afirma cu certitudine că poezia lui Nicolae Scheianu este una ce trebuie citită şi cu mintea, nu doar cu sufletul. Fiecare cuvânt, pentru el, are o rezonanţă aparte, descriind perioade, trăiri, stări. Nu-mi rămâne decât să-mi exprim speranţa că autorul va reveni cu noi şi numeroase „pietre” de temelie ale literaturii române, acum, cât încă se află în plin proces creativ şi când mai are de parcurs un drum lung până la o altă „tăcere”, una fără început şi fără sfârşit...
Camelia Ardelean
Deva, iulie, 2018
Comentarii
Vă mulţumesc mult, doamna Tănase! Cu stimă,
Sincere felicitari!
Ok, multă baftă!
Da, şi aceasta e tot din carte! Cel mai bine ar fi să iei legătura cu autorul dacă doreşti volumul, îl găseşti pe FB, dacă ai cont! Dacă nu ai, spune-mi şi o să-l contactez eu!
Mulţumesc, Aurelia, de postare! Este a doua poezie din carte (Pietre din Potop II), una din cele două care dau titlul volumului! Ai şi tu cartea?
Nicoleta Mija, Mihai Arsene: mulţumiri sincere pentru popas şi semnul de lectură! Cu prietenie,
Vă mulţumesc, doamna Dorina, mă bucur că apreciaţi şi critica literară, un domeniu destul de nedreptăţit în zilele noastre! Cu drag,
Un semn de plăcută lectură. Felicitări, dragă Camelia!
Mulţumesc, Aurelia, de popas şi semnul de apreciere! Cu drag,
Îţi mulţumesc mult, dragă Mimi! Îmbrăţişări cu drag!