28. (cyberproză)
~ femeia-crizantemă ~
„Oricine poate iubi în miezul verii, când carnea este ieftină și caldă. Eu am ales să înfloresc în frig, transformând fiecare atingere într-o execuție blândă.”
Decadența de Plumb și Neon
(poem în proză/monolog dramatic)
Noaptea potirului aprins
celui care îmi strânge coapsele până când toamna devine strigăt
Apropie-te mai mult lasă distanțele să se topească în febra care ne cuprinde trupurile încleștate. Acum nu mai este vorba despre simple atingeri ci despre o căutare pătimașă a cărnii o foame care ne transformă gesturile în ritualuri de posesie absolută. Îți simt palmele grele cum coboară pe șoldurile mele strângând cu o forță care mă face să îmi mușc buzele ca să nu strig. Femeia-crizantemă nu se mai ascunde; ea își cere dreptul la incendiu în mijlocul înghețului. Sânii mei calzi și înfiorați se presează de pieptul tău robust iar vârfurile lor sensibile desenează cercuri de foc pe pielea ta transpirată lăsând parfumul de mosc să explodeze în aerul închis al camerei.
Gura ta a găsit în sfârșit drumul spre scobitura dulce a gâtului meu unde pulsează sălbatic artera vieții. Acolo mă muști ușor amestecând gustul sărat al pielii mele cu aroma amăruie a petalelor de crizantemă bronz pe care le strivim între noi. Simt cum arcuirea spatelui meu devine o linie de tensiune maximă sub mângâierile tale violente. 
Degetele tale mari îmi pătrund în păr trăgându-mă spre tine în timp ce pântecele noastre se lovesc într-un ritm sacadat o muzică primitivă a sângelui care își cere drepturile. Coapsele mele se deschid de bunăvoie primindu-te în labirintul lor de mătase și jar o dăruire care nu mai cunoaște nicio barieră sau pudoare. Fiecare mișcare a ta este o jertfă pe care o primesc cu respirația tăiată și ochii pierduți în întuneric.
Suntem prinși în miezul acestei metamorfoze carnale unde elementele umane se contopesc cu forța brută a naturii. Îți simt sudoarea cum picură pe sânii mei alunecând spre abdomen un lichid cald care aprinde și mai tare dorința. Nu mai există milă doar o încleștare oarbă a degetelor care se strâng de marginea cearșafurilor o febră care ne consumă din interior spre exterior. Mă lași pradă simțurilor tale dar în același timp mă ridici pe un soclu de pasiune pură. Această intensitate medie este puntea de aur către abis; suntem pe marginea potirului gata să ne prăbușim în miezul lui de arămuri acolo unde viața și moartea se sărută pe gură lăsând pe trupurile noastre amprente adânci de neșters ale unei nopți de neuitat.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii