Lăcrimează norii din ceruri
peste moartea de pe Pământ
stropind ţărâna răscolită
ce-acoperă pentru întodeauna
trupurile ce simt nesimţirea
grea a pietrelor funerare
şi-i dau de mâncare ierbii
plantelor şi insectelor.
Sufletele s-au desprins de carnea
împietrită dar încă simt mirosul sângelui
coagulat în timp ce-nvaţă zborul spre cer
cu privirea pierdută spre morminte
despre care nu prea înţeleg
prima oară ce se-ntâmplă
când ele sunt vii şi-au văzut şi auzit
pe toţi cei care au plâns au râs
au vorbit sau au tăcut în jurul lor.
Vine şi clipa în care îşi dau seama
că doar trupurile au murit
n-au mai rezistat când Dumnezeu
le-a hotărât sfârşitul aici
pentru că pământului îi era foame
de oameni şi-acum o Lumină
de stea le atrage ca un magnet
poruncindu-le să zboare
chiar dacă nu cunoaşte încă
locul exact din Univers unde le va duce.
Ele îşi iau alene zborul cu privirea-n jos
privind cu tristeţe şi mirosind
pentru ultima oară mirosul vieţii
când Lumina le strigă să se grăbească
fiindcă nu e timp de pierdut
că sunt în întârziere spre noua viaţă
dintr-o altă galaxie pe-o nouă planetă.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Sincere felicitări !♥️