Într-o zi de octombrie, razele soarelui se ascunseseră de toamna care îşi făcea loc triumfător pe la noi şi un stol de ciori spărgeau liniştea cu croncănitul lor. Ascunderea lor albise cerul şi gonise norii pe drumul Universului, din cauza unei pânze de ceaţă, care apăruse din senin şi îmbrăţişa aerul curat de toamnă. O adiere de vânt se înteţea din ce în ce mai iute pe drumul care fusese până atunci al verii. Copacii şi florile erau deranjate de această schimbare pe pământ. Frunzele începură să se desprinde de pe crengi şi să alunece la vale din înaltul copacilor. De ceva vreme culoarea lor se transformase în culori pestriţe şi alunecarea lor în cerc, era o continuuă joacă în bătaia vântului.
Pe un deal erau vecini un nuc şi un corcoduş. Frunzele nucului şi ale corcoduşului se jucau în rafala vântului, intersectându-se până la aterizarea lor pe pământ. Crengile lor se mişcau agitate. Corcoduşul era un pitic simpatic, pe lângă nucul falnic, căruia îi scârţâiau crengile agitate.
Şi dintr-o dată, curiozitatea puse stăpânire pe piticul corcoduş, şi îl privi cu atenţie pe falnicul nuc. La un moment dat îl întrebă:
- Auzi tu Nucule, pe tine nu te doare căderea frunzelor?
- Nu mă doare Corcoduşule dragă, numai crengile mă dor din cauza vântului.
- Ei, te dor crengile. Tu numai la tine te gândeşti, egoistule! Chiar nu-ţi pare rău după ele? Uită-te la ele, cum cad pestriţe din cauza toamnei care ne îmbracă în mantia ei. Până şi norii au fugit, goniţi de vânt şi cerul s-a albit din cauza vremii, numai tu te gândeşti la tine.
- Şi de ce m-aş gândi eu la frunzele pestriţe, cum le zici tu? Ce? Ele se gândeau la mine astă-vară, când erau verzi şi mândre, şi eu le ţineam agăţate de mine?
- Păi da, măi Nucule, că şi tu erai frumos şi măreţ, fiindcă ele te împodobeau. Şi ce mai străluceai falnic, îmbrăţişând razele Soarelui. Acum eşti pustiu şi singur, numai cu frunzele tale, căci şi fructele tale au căzut pe jos şi oamenii le-au cules.
- Tu vorbeşti? Se enervă acum Nucul, tu vorbeşti? Că astă-vară copiii erau agăţaţi de crengile tale şi îţi luau fructele necoapte. Acum ai rămas şi tu, la fel ca şi mine, fără frunzuliţele tale, fără corcoduşe, care nici măcar n-au apucat să se coacă.
- Păi da, măi Nucule, dar mie îmi pare rău după frunzuliţele mele verzi şi delicate, şi nu mă vait că mă dor crengile, ca tine. Tu, cum poţi să te gândeşti numai la tine?
- Păi eu nu mă vait după ele, căci la primăvară îmi vor creşte altele, aşa cum îţi vor creşte şi ţie. Aşa că nu înţeleg de ce te complici aşa, şi mă mai şi deranjezi cu filosofiile tale.
- Da, ştiu Nucule, dar niciodată nu vei mai avea frunzele astea, vei avea altele. Chiar nu-nţeleg de ce eşti aşa de rece. Parcă ai chema tu iarna cea albă, cu gerul ei.
- Păi şi la tine e la fel. Şi tu, Corcoduşule, vei avea alte frunze la anu’ în primăvară.
- Da, dar eu nu sunt ca tine, eu plâng după frunzuliţele mele delicate, căci mă părăsesc şi voi fi singur şi alb atunci când va ninge. De aceea sufletul meu este îndurerat de tristeţe.
- Ha, ha, ha! Râse Nucul de vecinul său Corcoduşul, tu ai suflet? Şi îndurerat pe deasupra? Măi, nu cumva tu mă minţi? Nu cumva tu vrei să mă iei pe mine de prost, şi vrei să râzi de mine?
- Eu nu râd de tine şi nu te iau de prost, măi vecine. Ce? Nu-ţi vine să crezi că şi noi pomii avem suflet în noi ca oamenii şi animalele? Ba să crezi. Şi tu ai suflet, dar al tău este un mare egoist.
- Nu măi vecine, nu sunt egoist, sunt realist, să ştii. Că până la urmă, asta este soarta noastră a pomilor, să ne cadă frunzele toamna şi să fim îmbrăcaţi în mantia albă a iernii, florile să moară până la primăvară, pământul întreg să fie acoperit de zăpadă şi crivăţul cu ploaia să ne pustiască.
- Da măi Nucule, acum eşti realist, ce să spun? Da, cum să nu...
Şi aşa continuară Nucul şi Corcoduşul să se certe, în timp ce frunzele pictate, care mai de care mai frumos, alunecau lin pe pământ, în timp ce vântul le învăluia în bătaia lui şi ceaţa, din ce în ce mai deasă îi fereau de privirea oamenilor.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Ai dreptate, Mircea. Şi totuşi, în viaţa noastră, avem parte de copii, nepoţi. Viaţa este peste tot, atâta timp cât trăim. Mersi mult pentru popas.
...de. și nouă ne cad...anii, dar nu vine primăvara
Mulţumesc frumos, Dna Veronica.
Mulţumesc frumos, Lenuş.
Mulţumesc frumos, Aurora.
Felicit[ri. Frumos
Am lecturat cu mare drag! Felicitări!
Frumoasă şi interesantă aşternere!
Îngrijit, delicat, uşor haios. Mi-a plăcut mult!
Felicitări!
.
Aurora, cu drag