Melița
Astă iarnă, stăteam pe lângă mama și-i admiram priceperea la torsul fuiorului. Cu sfoara, de la capătul furcii de tors, înfășura caierul în spirală, la fel ca pe copii mici. Cu trei degete de la mâna stângă învârtea fusul, pentru a se răsuci firul din firele de fuior trase din caier cu degetele de la cealaltă mână, apoi îl bobina pe mosorul de pe fus.
La întrebarea mea, de unde are caierul?, a zâmbit cu afecțiune, m-a mângâiat pe cap și a spus:
- Eu l-am făcut, din cânepă. O să-ți arăt la vară…
Spre sfârșitul verii ne-am dus să adunăm cânepa (semănată în primăvară). M-au uimit cât erau de înalte tulpinile de cânepă, cu “spice” de semințe în vârf! Erau mai înalte ca mama și groase cât un deget al mamei. Mama a smuls tulpinile, eu, fiind prea mic, nu am avut forța necesară smulgerii, apoi le-a scuturat, pentru desprinderea pământului de pe rădăcini și, cu un topor, le-a retezat rădăcinile. Cu un mai, a bătut spicele pe o pânză, pentru desprinderea semințelor și le-a selectat printr-o sită, iar tulpinile le-a legat în mănunchiuri.
Mama, ajutată de un căruțaș, au încărcat cânepa în căruță, apoi au descărcat-o lângă locul de „îmbăiere” (topire). Pe luncă, parcă de nicăieri, pornește un pârâu, în apropierea Crișului, lat cam de trei-patru pași și adânc de o palmă. Practic e un tău, căci deplasarea apei este insesizabilă.
Acolo, mama a pus mănunchiurile unul lângă altul și le-a apăsat cu scânduri, peste care a pus bolovani. Apa din pârâu era caldă, deci era plăcut să stai în ea.
Am ajutat-o și eu, cum am putut, mai ținând de capăt mănunchiurile, mai cărând pietre de pe malul Crișului. Din când în când, mama se punea pup și mă cuprindea în brațe, cu capul lipit de al meu, și spunea:
- Puiuțul meu drag. Ce pui harnic are mama!
Eram în al nouălea cer, de fericire, și nu simțeam oboseala. Pentru ea, aș fi trecut și prin foc! Asta mi-a fost o lecție pentru toată viața, de a-l încuraja pe cel harnic. O vorbă bună e un tonic.
Luat cu preocupările zilnice, am uitat de cânepă, până într-o zi, când mama m-a chemat să scoatem cânepa de la topit. Ude, mănunchiurile erau mai grele, așa că eu am fost de ajutor doar ...moral. Mama și tata au scos mănunchiurile și le-au așezat “în picioare”, rezemate de trunchiurile groase ale răchiților și aninilor care străjuiau malul apei.
Aduse acasă, mînunchiurile de cânepa au fost înșirate pe lângă pereții grajdului, la uscat. În câteva zile, după uscare, tulpinile aveau o culoare albă ca varul. Totuși, mă întrebam eu, unde o fi ascuns fuiorul?, așa că am întrebat-o pe mama.
- Ai răbdare, mi-a răspuns, în curând o să apară!
Te pomenești că mama a aflat secretele Samantei și o să facă una dintre celebrele ei minuni?, mă minunam eu.
În curte a apărut un animal ciudat din lemn cu patru picioare, cu o sabie prinsă într-o articulație dintre două scânduri paralele. Mama m-a lămurit că ciudățenia se cheamă meliță.
A luat un mănunchi uscat și l-a frânt peste mijlocul meliței, apoi l-a pus cu mijlogul în gura meliței și, ținând-o de mâner, a coborât sabia cu forță peste el, mărunt-mărunt, până la capăt. Săreau bucăți de așchii albe și atunci s-a petrecut minunea: din tulpini a apărut un mănunchi de fuior! A repetat tocarea (melițarea) și a celeilate jumătăți, ieșind și de aici restul de fuior. Ținând fuiorul, pe rând de câte un capăt, a dat cu el de meliță, de câteva ori, ca să se desprindă și restul de așchii mari.
- Ce frumos! Ai făcut o minune , i-am spus mamei, în timp ce o aplaudam.
Bag-sama, multe minuni vor mai face părinții și bunicii, dar am viața înainte și o să le aflu, pe rând!
MdRaesculum, decembrie 2018
-->
Comentarii
Frumos!
Mulțam fain, AureliaAlbAtros! Va fi și în antologie.