Primii pași
Mare mi-a fost bucuria după ce am început a merge în picioare, așa că eram spaima pisicilor, după care alergam și, de le prindeam, era vai de coada lor. Nu-i vorbă, că nu-mi rămâneau datoare și purtam pe mâini semnele rănilor precum un veteran pe câmpul de luptă.
Ieșeam afară cu strigăt de fericire, bucuros de necuprinsul ce-l adunam în ochi, de descoperirile noului ce le făceam de fiecare dată.
A venit rândul păsărilor din curte ca să alerg după ele și rămâneam în mână cu câte o pană din coada lor. Au început să mă cunoască și, când mă apropiam de ele, intrau în alertă și se îndepărtau prudente.
Traversam apoi pârâul vijelios ce-mi stătea în cale și, alunecând pe pietre, mai făceam câte o baie și mă loveam dureros în cădere, dar mă bucuram de reușita traversării. Îi arătam pârâului câte un pumn încleștat, ca amenințare să nu-mi mai pună piedici altădată.
Curiozitatea mă-mpingea spre grajd, ca să văd ce mai face vițica, Porumba, care a ieșit cu ochi mirați în lume odată cu mine. Ea a crescut repede, precum Făt-Frumos din poveste și era acum o adevărată „doamnă” și avea un vițeluș care se bucura că mă vede și-l mângâiam pe frunte cu multă tandrețe. Porumba mă privea cu suspiciune - nu cumva oi fi un dușman care să le facă rău - și, cu un muuu! îmi alerta părinții de pătrunderea unui intrus.
Îmi caut cu lumânarea...nuiaua
Traiul fără griji și alergatul toată ziua mi-au pus rezistență în picioare, așa că o însoțeam pe mama când mergea la bunica, Nastasia, care locuia undeva spre capătul celălalt al satului. Nu ajungeam la mijlocul drumului și mă-mpingea Michiduță ca să-i pun mamei nervii la-ncercare:
- Mamă, b(r)ațe! și mă așezam pup.
Doamne, dacă aș fi știut că mama e ca o frunză-n vânt și mai mult va sta prin spitale, iar eu pe la bunici, nici măcar nu aș fi acceptat ca să mă ducă în brațe! Dar nu mă lăsam până nu obțineam ce doream, cu o tenacitate de catâr.
Nici tata nu era scutit de a-i pune răbdarea la-ncercare: Seara, târziu, când voia să plece undeva, eram și eu gata ca să plec cu el. Dacă ar fi spus că acceptă, evident nu aveam nici o tragere de inimă să mă duc, dar îl încercam... Ei, pe tata l-am adus la disperare, așa că a apărut nuiaua pe dulap, unde nu puteam ajunge, care avea datoria să coboare și să mă cumințească. I-au spus nuiaua din pod, după expresia „a coborâ cătănia din pod”. Eu eram însă „brânză bună în burduf de câine“. Nuiaua nu era un bun profesor ca să-mi înfrângă voința. Suportam orice ca să-mi ating țelul.
Va urma
-->
Comentarii
Mulțumesc, Gabriela Mimi Boroianu! O să continui. Am scris peste 60 de povestioare. Sară faină!
Abia aștept urmarea! Am promovat si partajat!