De o vreme toată lumea vorbeşte despre eclipsă, „mare eveniment astronomic”. Cei cu înclinaţii mistice îşi fac tot felul de socoteli. Alţii, precum noi, mai puţin duşi la biserică, nu ne omorâm cu firea.
O vecină, pentru care frica de bomba atomică a devenit o obsesie cu mulţi ani în urmă, îşi încuie creierul cu încă o spaimă, cea legată de eclipsă. Naivi cum suntem, noi chiar o credem. Considerându-ne mai instruiţi, ne tot cere părerea. Am tot încercat noi s-o lămurim, dar degeaba. Ca şi cum ar fi uitat explicaţiile anterioare, cum ne prinde, cum ne ia la întrebări:
- Măi copii, voi sunteţi bâieţi deştepţi, ce ziceţi, vine sfârşitul lumii?
Groaznic. Din respect, careva dintre noi trebuie să-i răspundă, dar nu se înghesuie nimeni.
- Tanti Aglaia, n-o să fie nici un sfârşit, spun eu domol.
Aş! Pârtia e deschisă.
Tanti Aglaia nu se poate mulţumi cu atât, are nevoie de asigurări solide. Silviu crede că ne scoate din impas folosind argumente extreme, ştiind că celelalte nu au dat rezultate:
- Şi dacă vine, ce mare pagubă? Scăpăm toţi de necazuri.
- Bine, mamă, numai să fie sigur. N-aş vrea să mă găsească nepregătită. Da’, cum credeţi că va fi, cu foc, cu apă, cu sabie?
- Ce importanţă are, dacă tot e să mori? continuă Silviu.
- Are, că poate mai scapă careva. Doar n-o fi toată lumea cu păcat.
Ştiam bine că se gândeşte la dânsa, fiindcă nu pare chiar aşa de bătrână. Instinetul de conservare nu-i condiţionat de vârstă. Doamna noastră se simte îndreptăţită să facă parte dintre supravieţuitori. Nu o putem condamna pentru asta. Ca orice muritor, se crede mai „aleasă” decât ceilalţi. Fiecare dintre noi crede că-şi poate justifica păcatele din timpul vieţii.
- Da’, eclipsa asta cum e? continuă dânsa să ceară noi lămuriri.
- Se va întuneca puţin, aşa ca atunci când sunt nori negri şi numai pentru câteva minute. Da’, matale ce ştii, doar ai mai trăit aşa ceva?
- Nu mai ştiu. Da’, ia zi, ce caută luna pe cer în amiaza mare, când locul ei este în noapte?
Silviu a încurcat-o. Trebuie să dea explicaţii de natură ştiinţifică şi asta ar genera alte întrebări. Pentru bătrână, însă, timpul nu-i o piedică, nici pentru noi de altfel, dar nu ne vine deloc să ţinem discursuri în mijlocul drumului. Mai mult, bătrâna ştie cu siguranţă şi răspunsurile. Atunci, care-i treaba? Nu se poate să nu fi văzut niciodată pe cer luna într-o zi cu soare. Dânsa ori are chef de vorbă şi are mai tot timpul, ori vrea să ne tachineze. Auzind-o, imediat ne dăm seama că am căzut într-o capcană:
- În scriptură scrie că va fi sfârşitul lumii, dar nu spune când, iar Nostradamus nu pomeneşte nicăieri despre asta.
„Hopa, îmi zic, iaca şi Nostradamus, tare bătrâna!”
- Nu prea ştim noi ce spune Nostradamus, mormăie Silviu.
De aici nu mai putem continua discuţia, încerc o diversiune:
- Vom vedea foarte curând ce se întâmplă. Nu are rost să ne frământăm atâta, că tot nu putem face nimic.
- Aşa-i mamă! Nu ne putern impotrivi lui Dumnezeu. EL ştie întotdeauna ce face. Nu-i aşa?
- Aşa-i! îngânăm noi în cor, sperând că am ajuns la un consens şi interogatoriul se va sfârşi.
Ne înşelăm. Bătrâna se aşează pe propria noastră bordură şi ne invită să facem la fel.
- Staţi, copii! Sunteţi în vacanţă şi ştiu că n-aveţi ce face şi unde vă duce.
Are dreptate. Câţiva dintre noi ne aşezăm. Din vale se apropie bătrăneşte nea Şpriţ, aşa îi spune toată lumea şi e lesne de înţeles de unde i se trage. Vine de la crâşmă cu o sticlă în buzunar. De multă vreme nu se mai ascunde de ochii lumii, s-a convins în timp de inutilitatea unui astfel de gest. Bătrâna îl vede şi uită de noi pentru moment, spre bucuria noastră. Nea Şpriţ intră în vizorul bâtrânei şi încasează gloanţele cu stoicism:
- Bună, Stoicane! Ai fost să-ţi iei raţia zilnică?
- Ce să-i faci? Are nevoie omul şi de aşa ceva.
- Are, are, mai ales dacă-i învăţat cu ea. Ce mai scrie băiatul?
Iaca pentru noi un prilej nesperat de a afla ceva nou despre Sandu. Tanti Aglaia nu poate fi refuzată, aşa cum se întâmplă cu ceilalţi vecini sau cu noi, care suntem trimişi la plimbare cu un simplu:
„Nu-i treaba voastră!”
Dintr-odată devenim foarte interesaţi cu toţii:
- Păi, nu prea ne scrie. O singura scrisoare am primit, din Timişoara...
- Şi ce zice, ce face acolo?
- Zice că lucrează la câmp şi că nu trebuie să ne facem griji. Pe la sfârşitul vacanţei vine acasă.
- E cu Dinu?
- A fost o bacată, da’, ăla, mai şmecher, a plecat în Ungaria.
- Şi, al tău de ce n-a plecat?
- N-a avut bani şi...
- Da’ cum, a plecat fără bani?
- La amăgit Dinu că-l împrumută, da’ nu i-a dat decât bani de tren. A rămas acolo să-şi câştige bani de întors şi să-şi plătească datoriile.
- Şi tu, i-ai scris?
- I-am scris şi i-am spus că-i trimit eu bani, numa’ să vină acasă şi încă nu am primit nici un răspuns.
- I-o fi ruşine. Acuma, dacă tot a ajuns unde-a ajuns, măcar să se întoarcă în câştig. Da’, de ce a plecat? V-aţi certat sau ce?
- Nu ne-am certat. Numa’ el ştie de ce-a plecat.
- S-a săturat de voi.
- Vezi că ai limba cam lungă, babo! Nu-i treaba ta!
Nea Spriţ e îndreptăţit să vorbească astfel, dar şi „baba”:
- Să nu mă faci pe mine babă, auzi!? Te ştiu eu ce poamă bună eşti!
- Că, la vremea matale ai fost bună tare! De-aia ai rămas singură!
- Ce ştii tu...
Cuvintele bătrânei sună a reproş, dar şi a regret.
- Noroc băieţi! ne salută nea Şpriţ de despărţire. Să nu credeţi tot ce spune baba asta!
Dă să plece.
- Fugi, beţivane!? Nu-ţi plece să auzi despre tine!
Tanti Aglaia e supărată rău. Omul care a stârnit-o îşi vede de drum, având pe buze ceva care poate însemna foarte bine: „Du-te, fa!”
- Beţivanu’ îşi închipuie că le ştie pe toate...
Ceva zgândârise sufletul femeii, iar noi nu avem de unde şti ce, putem doar bănui. Ştim că trăieşte singură dintr-o pensie de învăţătoare şi că o mai ajută, din când în când, câte un vecin. Noi, băieţii, îi mai tăiem lemne pentru iarnă şi îi aducem câte o găleată cu apă de la izvor. De la mama am aflat că nu a fost întotdeauna singură şi câ are şi rude pe undeva prin ţară. Primeşte câte o scrisoare, dar nu o vizitează nimeni şi nici dânsa nu pleacă vreodată undeva. Nimeni nu ştie ceva precis. Mama spune că au părăsit-o toţi dintr-un motiv anume, ceva legat de activitatea ei de dinainte, când noi eram prea mici, iar acum bătrâna nu poate înţelege ce a fost. În nopţile noastre pierdute pe marginea trotuarului ne-am stors creierii de câteva ori, dar fără nici un rezultat.
Din când în când, oamenii mai scapă câte o vorbă, dar, în general, evită să-şi dea cu părerea, fie din necunoaştere, fie din lipsă de interes. Pentru noi e clar că subiectul este un fel de tabu. Explicaţia poate fi şi aceea că lumea nu vrea să-şi amintească, încercând să uite. Aşa vedem noi lucrurile. Dacă încerc s-o trag de limbă pe mama, mi-o retează scurt:
- Măi băiete, mai bine să nu ştii!
Această neîncredere în puterea noastră de a înţelege ne irită. Chestia aia cu: „voi aţi crescut altfel”, pe care ne-o tot aruncă în faţă, este de neînţeles pentru noi. Cum adică, am crescut altfel? Şi dacă-i aşa, atunci de ce nu ni se explică diferenţa. Să fie ăsta un mod de a ne menaja?
Acolo, în acea clipă, mi-a venit în minte o idee aproape imposibilă: ce-ar fi s-o întreb pe tanti Aglaia? Pare un moment favorabil. Bătrâna este iritată de aluziile lui nea Şpriţ făcute de faţă cu nişte mucoşi, situaţie pe care firea ei nu o poate lăsa nelămurită. Îmi spun că n-am ce pierde, îmi iau inima în dinţi şi arunc plasa:
- Chiar, tanti Aglaia, de ce sunteţi singură? Nu aveţi copii?
Femeia se întoarce spre mine cercetându-mi figura cu ochii ei înguşti şi încercănaţi:
- Am... am avut doi copii şi un soţ, demult... dar nu cred că asta te interesează. Altceva vrei să ştii...
Într-adevăr, bătrâna m-a ghicit. Mormăi nehotărât:
- De fapt...
- De fapt... ştiu ce vă roade pe toţi.
După o pauză în care nimeni nu scoate un sunet, continuă:
- Bănuiesc, adică... suat sigură că lumea care mă cunoaşte crede că sunt cam dusă de acasă...
Ne priveşte pe rând pentru a se convinge că are dreptate.
- Şi voi la fel. Nu-i aşa?
Nimeni nu-i răspunde, capetele noastre se lasă în jos, gest care, pentru oricine, înseamnă o confirmare.
- Ehe! exclamă dânsa mişcându-şi mâna dreaptă într-un fel de respingere. Nu vă condamn. Sunteţi tineri şi nu aveţi nici o vină. Nici nu ştiu exact cine poate fl făcut răspunzător pentru toate relele de pe Pământ. Uneori mă consolez cu gândul că putea fi mai rău.
Felul în care vorbeşte femeia din faţa noastră ne lasă cu gura căscată. Nu mai e cea de dinainte. Naivitatea de până atunci i-a dispărut, iar vocabularul i s-a îmbogăţit brusc scoţând la iveală formaţia de educator. Dintr-odată a devenit foarte interesantă şi drept urmare ciulim urechile. Ne întreabă:
- Câţi ani aveţi, copii?
Ne uităm unii spre alţii. Fac o scurtă socoteală şi zic:
- Ce-i de aici? Ne învârtim pe lângă 18.
- Mda. Înseamnă că nu ştiţi mare lucru despre vremurile mele, aşa cum nici eu nu ştiam despre cele de dinaintea mea.
- Ştim ce învăţăm la şcoală şi ce auzim pe ici pe colo.
- Asta înseamnă aproape nimic. Nu este destul să înveţi, trebuie să trăieşti evenimentele, în timp ele capătă iz de legendă şi nu mai sunt credibile. Mă îndoiesc, acum, că o să credeţi şi poveştile mele. Şi-atunci, la ce bun?
- Ne putem revizui modul de abordare a lucrurilor, îmi fată mie mintea pe loc.
Mă priveşte surprinsă:
- Poate mă înşel eu şi tu ai dreptate, poate... Vedeţi? Din cauza acestui poate nimeni nu este îndreptăţit să ia viaţa cuiva sau să i-o distrugă, fiindcă numai Dumnezeu ştie cât de împortantă poate fi ea în viitor.
- Vreţi să spuneţi că în viaţa dumneavoastră a intervenit moartea cuiva prin violenţă?
- Mai rău!
- Ce poate fi mai rău decât moartea?
- Degradarea psihică şi fizică, ce se deosebeşte de moartea obişnuită prin faptul că încă îţi mai bate inima, dar sufletul ţi-a mort.
În faţa ochilor îmi apar imagini din filmele de groază ale lui Steven King.
- Eram elevă în ultimul an de liceu şi aveam un prieten student, ne petreceam multă vreme împreună, învăţam împreună, mă rog, nu asta e important. Acest prieten avea un spirit de independenţă care lipsea celorlalţi şi era şi foarte inteligent. Un student presupune oarecare inteligenţă prin definiţie. Nu ştiu cum este acum, dar atunci existau şi studenţi numai cu numele. Caracterul prietenului meu nu se potrivea cu vremurile de atunci, era mare aducător de necazuri. Aşa se face că, Stelian, aşa îl cheamă, a intrat în conflict cu cine nu trebuia, cu unele cadre didactice din institut.
- Ce anume putea provova conflicte? întreb.
- Aproape orice, articole critice, luări de cuvânt la şedinţe, întrebări incomode la seminarii...
Nu prea înţelegem, dar ascultăm. Femeia continuă:
- La un moment dat, ceva a deranjat aşa de tare pe cineva, încât a luat măsuri.
- Ce fel de măsuri? L-au dat afară?.
- Nu. O astfel de măsură trebuia justificată în faţa colectivităţii. A procedat mult mai josnic, a acţionat solitar, astfel încât nimeni să nu-şi dea seama. Nici măcar Stelian nu a bănuit ceva decât foarte târziu, când nu a mai putut face nimic. Nu o să credeţi, aşa cum nici eu n-am crezut când mi-a spus, mi se părea de neconceput.
Mintea noastră necoaptă şi neinformată ne împiedică să luăm în serios cele auzite. Le considerăm exagerate sau inventate pentru a ne impresiona. Ca să aflăm adevărul nu există decât o cale, aceea de a sta cuminţi şi tăcuţi, ca nu cumva povestitoarea să se răzgândească. Tanti se uită la noi şi noi la dânsa.
- V-am făcut curioşi, nu-i aşa?
- Sigur, mă grăbesc eu să-i confirm.
- Pe atunci, reia dânsa şirul amintirilor, studenţii desfăşurau activităţi de cercetare şi microproducţie, folosindu-se de laboratoarele şi atelierele existente. Persoana în cauză la însărcinat pe Stelian, împreună cu alţi colegi, pentru că se lucra în colectiv, să realizeze un produs chimic. Până aici nimic neobişnuit, numai că, pentru a realiza acel produs, studenţii trebuiau să lucreze cu substanţe toxice, deosebit de periculoase. Necunoscând corect efectele acestor otrăvuri în timp, au neglijat măsurile de protecţie. Evident că cel ce le-a dat această sarcină ştia la ce-i expune şi chiar dacă totul era îndreptat asupra unui singur student, nu a fost deranjat de faptul că şi ceilalţi vor avea de suferit. În fine, anii au trecut, el a terminat facultatea, eu liceul şi ne-am căsătorit. Când am rămas singură, am venit aici, unde, probabil, îmi voi găsi şi sfârşitul.
- Bine, dar nu ne-aţi spus esenţialul!
- Ba, v-am spus! Ce v-am spus este esenţialul.
- Nu înţelegem! Ce s-a întâmplat cu Stelian, cu ceilalţi studenţi?
- Nu se poate să nu pricepeţi.
- Pe mine chiar nu mă duce capul! recunosc eu.
- Mda. Încerc să vă cred. Peste nişte ani au început să apară primele simtome. Nu le-am dat inportanţă, crezându-le minore şi trecătoare. Când au devenit evidente, Stelian a început să-şi pună întrebări şi să consulte medici.
- Ce fel de simtome? întreb eu curios.
- Aparent cunoscute, numai că nu răspundeau la tratamente.
- De ce?
- Simtomele, adică: decalcifiere, căderea părului şi a dinţililor, urmate la scurt timp de tulburări psihice erau ireversibile. Medici nu cunoşteau cauza exactă şi căutau rezolvarea în medicina clasică.
În acest moment încep să întrezăresc adevărul, însă nu îndrăznesc s-o întreb ceva pentru a avea o confirmare.
Totuşi spun:
- Înseamnă că nu sunteţi văduvă.
Mă priveşte, dar nu-mi răspunde. Se ridică:
- V-am apus destul, chiar prea mult.
După aceste vorbe pleacă lăsându-ne în ceaţă.
- Ce-ai vrut să spui cu întrebarea aia, Valentine?
- Cred că am bunghit care-i treaba. A văzut câ am priceput şi nu mai avea rost să explice şi ne-a lăsat.
- Zi-ne şi nouă, să nu murim proşti! Explică-ne! cere Silviu.
Insistenţa lui îmi permite să fac pe grozavul.
- Soţul trăieşte. Probabil într-un spital de psihiatrie.
- De-aia nu vrea să ştie lumea?
- Nu ştiu. Poate. Cred că da.
- Şi de ce ne-a povestit tocmai nouă?
- Cine ştie, poate ne crede altfel, poate vrea să ne ajute să înţelegem ceva sau pur şi simplu a vrut să-şi descarce sufletul.
- De ce tocmai acum? Putea s-o facă mai demult.
- Probabil i se părea fără noimă. Acum lucrurile nu mai pot fi îndreptate şi e puţin probabil să-i asculte cineva povestea.
- Şi ne-a găsit pe noi. Ce să spun...
- Eu o cred. Trebuie să ţinem minte ce-a spus, că nu ne-a spus degeaba şi... să tragem învăţăminte. Nu uitaţi că a fost învăţătoare.
- Despre ei, copiii ei, nu a spus nimic.
- Nu are copii.
- Mă, da' deştept mai eşti! De unde ştii?
- Cred că a evitat să facă de teama consecinţelor ce puteau să apară.
- Dar dacă nu i-a făcut înainte de...
- Oare câţi ani o fi având? Nu pare destul de bătrânâ pentru a fi pensionară.
- Nu cred să aibă 60 de ani, dar pare tot timpul obosită şi tristă. O fi bolnavă.
- Ce ne-o fi apucat să-i dăm atâta atenţie tocmai acum? Este aici de atâţia ani şi nimeni nu a băgat-o în seamă. Aşa, dintr-odată, facem tot felul de presupuneri.
- Chiar aşa, nu aveţi altceva de vorbit? îşi exprimă Stela nemulţumirea. Nici mamelor voastre nu le-aţi acordat atâta atenţie şi sunteţi tot timpul în apropierea lor. V-aţi pus vreodată problema că şi ele au îmbătrânit sau le vedeţi tot tinere şi frumoase.
Observaţia fetei ne pune în încurcătură, iar momentele petrecute anterior capătă un sens cât se poate de concret. Oare ne cunoaştem mamele, părinţii? Nu cumva suntem prea ocupaţi de propria noastră persoană, de binele nostru şi uităm cine şi cu ce sacrificii înceacă să ne facă acest bine? Nu cumva trăim numai într-o lume a noastrâ şi nu o vedem pe cea adevărată, de afară, din jur?
După un timp destul de lung, Silviu rupe tăcerea supărat:
- Ce-ţi veni, fâ, să ne pui astfel de probleme?
Supărarea lui e un semn că nu numai în capul meu se zbat anumite chestiuni nu tocmai comode,
Căpoasă, Stela exploatează situaţia creată şi atacă puternic în speranţa că va reuşi să-şi plătească măcar o parte din poliţele acumulate de-a lungul timpului:
- Frecaţi mangalul toată ziua şi nu puneţi mâna să faceţi ceva în ajutorul părinţilor.
- Ia te uită ce frumoasă educaţie ne face gagica! se zbârleşte Silviu. Ce-ai vrea? Să mă urc la volan în locul lu' taică-miu? Poate nu ştii, dar nu am, încă, vârsta.
Eu, loial, îi sar în ajutor:
- Nici eu nu am brevet de mecanic şi nici măcar n-am voie la bord.
- Mă refeream la mamele voastre, deştepţilor! Se vede că vă gândiţi numai la fundul vostru de masculi.
- Şi, cam ce-ar trebui să facem, după capul tău isteţ? o întreb.
- Să vă spălaţi ciorapii şi chiloţii, de exemplu.
- De unde ştii că nu-i spălăm? Ne-ai căutat tu în pantaloni?
- Nu, dar am văzut cine-i întinde pe sârmă. Şi, nici să tăiaţi lemne nu vă înghesuiţi, ca să nu mai vorbim despre altele.
De data asta Stela a reuşit să ne închidă gura. Nu-i deloc pe placul nostru, dar are dreptate, aşa că tăcem spăşiţi, sperând că ne va lăsa în pace. Da’ de unde:
- Tundeti iarba, scoateţi gunoiul la maşină, daţi de mâncare la orătănii...
- Ho, opreşte! ţipă Silviu sărind în picioare. Gata! Suntem de acord cu tine! Eşti mulţumită?
- Nu. Ştiţi să comentaţi orice când a vorba de alţii, în special de mine şi nu vă vedeţi pe voi. Iaca, acum v-am arătat că nu sunteţi cu nimic mai breji decât restul lumii şi nu vă convine deloc. Cereţi, dar ce daţi în schimb?
- Hopa! mă trezesc eu exclamând. Ce talent de predicator ai, fato! Recunosc, m-ai dat gata!
- Am şi alte talente.
- Zău? Cum se face că nu ţi le-ai arătat până acum?
- Nu le-aţi văzut voi din cauza aerelor de şmecheri pe care vi le daţi. Ce, dacă am note mai mici la şcoală, înseamnă că sunt mai proastă decât voi?
- N-a spus nimeni că eşti proastă, drăgută!
- N-aţi spus, dar daţi de înţeles de fiecare dată când e vorba de mine. V-am lăsat în pace, până acum, dar a sosit timpul să vă pun la punct, mucoşilor!
Asta-i prea de tot. Nu înţelegem prea bine care-i cauza aeestei izbucniri, dar ni se pare prea mult. Ne sare ţandăra:
- Potoleşte-te, gagico! Nu ne sili să intrăm în amănunte şi să-ţi declarăm război.
- Puţin îmi pasă de amănuntele voastre! Puţin îmi pasă! repetă ea.
- S-a supărat fata. Ea pe noi şi noi pe ea.
- Ce ne facem Valentine?
- Mergem pe la casele noastre şi ne facem autocritica. Asta facem!
- Cel mai bine pentru voi! Eu mi-am făcut tot ce trebuie.
- Zău? se strâmbă Silviu nedorind să-i lase ultimul cuvânt.
- Zău!? îl maimuţăreşte fata, dovedind încâ odată că nu poţi avea ultimul cuvânt în faţa unei femei, oricât te-ai strădui.
- Hai! trag eu de el. Lasă pe altă dată.
În cei câţiva zeci de metri pe care îi avem de mers până în dreptul caselor noastre schimbăm doar câteva cuvinte:
- Ce-are asta, mă, a înnebunit? îmi cere el părerea.
- Ştii bine că nu, îi răspund. Dacă era, nu te enervai şi... mai ştii foarte bine că are dreptate. Recunoaşte că ţi-a provocat un şoc şi că te simţi vinovat. Ne-a atins exact unde nu ne aşteptam şi încâ destul de bine.
- Lasă-mă şi tu în pace! Pa!
Suntem în faţa porţilor.
- Pa! răspund eu scurt şi intru în curte.
În casă, tot gândindu-mă la supărarea prietenului meu, dau ca ochii de mama şi îmi dau seama că aceleaşi supărări mă frământă şi pe mine.
- Ce-i cu tine, băiete? mă întâmpină ea. Mă priveşti de parcă acum mă vezi pentru întâia oară.
- N-am nimic, mă grăbesc eu să-i răspund. Mi s-a părut că te-ai murdărit cu ceva pe faţă, dar erau numai nişte umbre.
Mint, evident, dar mama îşi vede de treabă.
Realitatea e că am fixat-o din priviri câteva clipe, şocat de nişte riduri ce-i brăzdează faţa şi gâtul şi pe care nu le-am observat până acum. Mi se face ruşine. O ruşine dureroasă. Aproape îmi vine să plâng. Mă simt cumplit. Observ toate amănuntele referitoare la cei din jur, defecte sau calităţi, împreună cu ceilalţi fac haz ori de câte ori mi se iveşte ocazia, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să privesc mai atent în apropierea mea. Mama îmbătrânise şi eu nici nu am băgat de seamă. Pensionara, cea care a declanşat toată povestea asta, mi se pare acum mult mai tânără decât mama. Fără să-mi dau seama, îmi trec mâna peste faţă aşa cum face tata după ce se bărbiereşte, încercând să descopăr şi la mine semme de îmbătrânire. E o naivitate datorată spaimei ce mi s-a cuibărit în suflet.
„Voi îmbătrâni şi eu? mă întreb ca un prost. Sigur că da! îmi răspund. Toţi îmbătrânim. Care-i problema? Viaţa îşi urmează cursul fie că vrei, fie că nu”.
Gândesc la toate astea stând în pat. Îmi vine în minte şi tata, acum plecat în cursă. Încerc să-mi amintesc dacă şi pe faţa lui sunt urme lăsate de trecerea timpului. Nu reuşesc să găsesc vreuna, dar cu siguranţă există. De la o vreme se plânge că are probleme la bărbierit din cauza unor zone de pe faţă, acolo unde pielea trebuie întinsă cu mâna cealaltă. Am mai observat că mama înghite de la o vreme tot felul de pilule, dar nu am întrebat-o de ce şi nici pe dânsa nu am auzit-o plângându-se că ar fi bolnavă.
Simt că mă ia cu furnicături pe şira spinării şi o durere de cap îşi arată colţii.
Dau dramul la muzică şi constat că muzica pe care o aud nu mai e aşa grozavă. De fapt nu mă mai interesează. La un moment dat nici n-o mai aud.
„Ce naiba se întâmplă cu mine? mă întreb ca şi mai înainte. Nu mai sunt în stare să mă controlez? Am făcut insolaţie, cu siguranţă”.
Mă amăgesc. În subconştient ştiu care-i problema. Bătrâna pensionară ştia ce face, a făcut-o intenţionat. Ne-a abordat exact la momentul potrivit pentru a declanşa în capetele noastre seci o scânteiere de gândire adevărată. A aruncat o sămânţă. Dar povestea ei nu are nici o legătură cu noi. Şi Stela, are şi ea o contribuţie.
„Sigur, fetele se maturizează mai repede decât băieţii”, găsesc eu un răspuns.
Nu-mi place deloc treaba asta, nu vreau să recunosc nimic şi nu mi se pare drept să fie aşa. Totul îmi este potrivnic. Simt cum creşte în mine o revoltă împotriva a tot şi a toată lumea. Îmi vine să urlu.
Mă sprijin cu mâinile pe marginea ferestrei şi privesc pe geam. De aici de sus, unde ne aflăm noi, se vede jumătate din oraş. În faţă pădurea, şoseaua şi calea ferată. Spre stânga se desfăşoară oraşul în care m-am născut şi am trăit până acum. Oraşul care continuă să trăiască la fel ca până acum, fără să ţină seama de frământările mele. Acolo, printre case şi străzi, oamenii îşi văd de treburile lor. Până când? Cum? Nu-mi pot răspunde.
Sfârşit, mă prăbuşesc pe pat cu faţa în jos.
(Fragment din "Umbra mamei")
-->
Comentarii
Pentru mine înseamnă foarte mult un like şi vă mulţumesc tuturor. E o satisfactie deosebită atunci cănd ştii că cineva citeşte ce scrii. Restul nu ocntează.