Când zilele n-au culoare
ne agăţăm pe-o ramură de gânduri,
întindem mâinile să prindem o aripă
din ce eram o dată.
Dar nuuu! Ce să mai prinzi, când ea
alunecă pe-o micuţă scânteie din noi,
care se gudură pe cordul nostru,
scăpărând cu spor
până când izbucneşte incendiul
şi ne arde, ne arde atât cât vrea el,
lăsându-ne la un moment dat,
jăraticul strălucitor.
Apoi sfoara kilometrică de clipe
se tooot întinde să-l stingem
cu lacrimi nenumărate şi dezordonate,
ridicând ochii spre panorama albastră a lui Dumnezeu.
Credem într-un sfârşit că reuşim
să supravieţuim,
cică ne debarasăm, aruncând totul uitării,
privind cu ochii schimbaţi, scrumul rămas.
Suflăm pe el, să facem curăţenie, dar... ce vedem iarăşi?
Un psoriazis greţos, greu de-ndepărtat,
pentru că atingerea lui dă reluare.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii