O POETĂ CU SUFLETUL PRINS ÎN FUNDE GALBENE ŞI ROZ PE CĂRĂRILE ORIENTULUI – de Cezarina Adamescu
ALINA BEATRICE CHEŞCĂ, Sărutul zeilor/ Kiss of the Gods, Editura Axis Libri, Galaţi, 2013
Fie şi numai această sintagmă „sufletul prins în funde galbene şi roz” – ar putea fi de ajuns pentru portretizarea poetei Alina Beatrice Cheşcă. Un asemenea suflet nu poate fi meschin, întunecat, plin de riduri.
Predilecţia către spiritualitatea, către cultura şi arta orientală la această prodigioasă autoare, este certă: „muzica orientală îmi dă trăiri fără seamăn” – spune autoarea în poezia care dă titlul cărţii de faţă (Sărutul zeilor). Cine se poate însă lăudat că a avut parte de sărutul zeilor? Cei aleşi, fără doar şi poate.
A vedea poezia ca pe un sărut al zeilor este, nu numai benefic, dar şi vivificator. Limbajul este, de asemenea, adecvat culturii orientale, viziunilor pe care, doar poeta le are, în contopirea ei cu aceste valori milenare din care s-au nutrit mii de poeţi. Spaţiul acesta mirific, al poveştilor, legendelor Sheherazadei, cu sultani, caravanseraiuri, gheişe, muzică unduitoare care te invită la visare, cu nisip arzător şi cu oaze de răcoare verde, care seamănă cu Raiul pământesc de dinainte de cădere, îi invită pe poţi la contemplare, la miraj, la intrarea în poveste. Răsuflarea zeilor poate fi simţită, în atari condiţii, ca pe un sărut pătimaş, dătător de senzaţii necunoscute. Vălul Mayei flutură şi el, a chemări dulci spre ceva anume care nu poate fi definit: iluzie optică, vis, oniro-luciditate. Apatenţa pentru astfel de viziuni stranii, este cu atât mai mare cu cât n u ştii să le descifrezi înţelesul.
Două elemente seduc şi ademenesc în acest spaţiu mirific: culorile şi mirosurile exotice care sunt mai puternice decât drogurile pentru că poţi deveni dependent de ele.
Există locuri care te fac mai bun, mai frumos, mai fericit, îndeobşte. Există locuri de unde nu ai mai vrea să pleci. La care te reîntorci în fiecare clipă, deşi le-ai părăsit de mult, dar le ei cu tine oriunde, împreună cu dorul: „N-am încetat niciodată să-mi fie dor de aici, să visez că într-o bună zi mă voi întoarce, aşa cum toţi, în final, ne întoarcem la noi înşine şi la DUMNEZEU. Aici aş putea scrie epopeea vieţii mele, aici aş putea veni pentru a-mi trăi ultimele zile şi ultima iubire. (...) Aceasta sunt eu, m-am regăsit, m-am întors la mine însămi după prea lungi rătăciri.” (Sărutul zeilor). Zeii (ei) au învăţat-o pe Alina Beatrice Cheşcă iubirea pătimaşă, aproape voluptoasă pentru oameni. Zei care o sărută şi îi fac sufletul să îngenuncheze. Pentru acele săruturi arzătoare ale zeilor, poeta e gata să-şi vândă şi sufletul. Zeii o însoţesc pretutindeni în ascensiunea ei pe toate culmile, o ajută să atingă cerul cu mâinile şi să-i zâmbească lui Dumnezeu, privindu-l adânc în ochi. Să înţelegem de aici că zeii sunt un fel de îngeri? Chiar dacă poartă alte nume? În jocul dragostei lor, zeii au învăţat-o pe autoare că „iubirea e mai puternică decât toate păcatele lumii, că timpul nu trece, ci se opreşte în loc pentru a se lăsa cucerit de noi”. (Sărutul zeilor).
Lumea zeilor este pentru Alina Beatrice Cheşcă „biserica mea”.
Poeta cunoaşte bine spiritualităţile orientale şi deseori, ea le subsumează celor creştine, astfel încât Dumnezeu poate fi aflat printre zei. Poeta care şi-a construit „o mare a mea / pe care corăbiile m-au dus / spre zeii anilor tăi / spre iluzia ţărmului oglindit adânc / în Paradisul din mine.” (Odyseea din noi).
E interesant de remarcat că poeta caută şi chiar găseşte urmele paşilor lui Dumnezeu prin intermediul credinţelor orientale, deşi drumul ar fi fost mai uşor şi mai sigur, dacă l-ar fi aflat direct, din coordonatele creştine cunoscute şi arhicunoscute. Uneori e mai uşor să cunoşti adevărul dacă te distanţezi puţin ca să dobândeşti o perspectivă viabilă. E ca şi cum te-ai îndrepta spre Dumnezeu cu spatele, înaintând încet, dar sigur, până în clipa când El hotărăşte să te întoarcă şi să-I contempli măreţia. Important este că tot se ajunge la El, chiar dacă drumul e mai întortocheat, cu mai multe popasuri şi întoarceri la punctul de pornire.
Ascultându-i poveştile transpuse liric, nu poţi să nu o asemuieşti pe Alina Beatrice cu Shezerazada însăşi. Sultanul suntem noi, cititorii care ne lăsăm seduşi de frumuseţea fetei cu plete blonde şi ochi care te prind în vraja lor şi cerem mereu câte o poveste nouă ca să trăim, măcar o fărâmă din imaginaţia ei nesfârşită şi să ne umplem sufletul cu frumuseţea care se revarsă din cuvintele ei.
Din mitologie ştim că zeii sunt predispuşi către iubire, ei uneori coborând din locuinţele lor celeste şi luându-şi femei pământence. A avea însă, nevoie de zei pentru a-ţi consuma iubirea trupească, este un subterfugiu livresc la care apelează poeţii: Apollo, Venus, Afrodita, Cupidon coboară din mitologie, ori de câte ori poeţii, pictorii, muzicienii îi invocă pentru desăvârşirea creaţiilor lor. Adică, a iubirilor lor care se regăsesc în opere. Oricum, lumea zeilor atrage mai mult decât lumea pământească. Nu e de mirare aşadar, că zeii exercită un fel de magie, o atracţie irezistibilă pentru oamenii predispuşi la astfel de experienţe spirituale.
Dumnezeu a creat fiinţe spirituale, îngerii sub toate aspectele şi înfăţişările lor: heruvimi, serafimi, puteri şi tării, fiecare cu rostul şi îndeletnicirea lui. E de presupus că Dumnezeu nu a creat şi zeii, consideraţi idoli şi plăsmuiri ale imaginaţiei omeneşti.
Mitologia este însă, atractivă, cu toate formele ei de manifestare din lumea zeilor care, până la urmă au însuşiri antropomorfice. Ei dorm, mănâncă, beau, iubesc la fel ca şi oamenii. Adeseori se mânie şi trimit fulgere şi trăsnete. Rareori se înduplecă în favoarea muritorilor. Dar sunt, în credinţa orientală, nemuritori.
Atâţi scriitori au scris despre zei încât lumea a început să-i recunoască şi să-i diferenţieze. Popoarele păgâne chiar se închinau la ei şi le aduceau jertfe. Prin venirea lui Isus Cristos pe pământ, lumea zeilor a apus, dar au rămas miturile despre ei care încă îi mai atrag pe oameni. Şi Alina Beatrice Cheşcă recurge la Dumnezeu ca la supremul Creator.
O exuberanţă demnă de avânturile juvenile caracterizează cea mai mare parte a poemelor, frenezie iscată de frumuseţea iubirii pe care poeta nu o refuză ci o lasă să se reverse din sufletul şi din trupul său, spre cel pe care-l iubeşte, dar şi spre oameni în general.
Iubirea este catalizatorul, este firul roşu care străbate întregul volum şi volumele anterioare, pentru că din ea se nutreşte poeta, datorită ei se iscă versurile atât de frumoase şi tot iubirea este profesoara, învăţătoarea, dăscăliţa care o învaţă tainele ei, chiar dacă sunt cunoscute şi aplicate încă de la începuturile omenirii, de la Creaţiune, din primele pagini ale Genezei. Tot iubirea are însă, atâtea şi atâtea necunoscute, încât i-ar trebui omenirii, încă o creaţie şi încă o naştere pentru a le putea desluşi.
Celest şi teluric capătă aceleaşi dimensiuni spirituale în conţinutul iubirii. De-a lungul mileniilor, omul le-a închinat zeilor, diverse lucruri: jertfe de flori şi de fructe, lumânări aprinse, bucate gustoase. Alina Beatrice Cheşcă a avut impulsul de a le închina o carte. Sărutul zeilor este expresia iubirii ei ardente pentru ideea de dumnezeire care ia forma, fie a zeităţilor mitologice ori actuale, în religiile budhiste, fie Dumnezeului recunoscut şi acceptat de toţi creştinii. Formele de manifestare a adoraţiei pentru aceste divinităţi sunt diferite. Dumnezeu în accepţiunea acestei poete este echivalent cu Iubirea veşnică. Lui i se adresează în scurte rugăciuni inedite şi panseuri lirice autoarea: „Nu în zadar suntem / cuvântul lui DUMN EZEU / rostit în versuri sfinte” (Poezie-i totul).
Accederea la iubirea mântuitoare se face şi ea în trepte de lumină, într-o cale care presupune şi opriri şi întoarceri şi înaintări lente, dar al cărui singur ţel este vârful, culmea, cucerirea înălţimilor. Prin Credinţă, Speranţă, Iubire. Chiar şi prin vers care e o manifestare a celor trei virtuţi teologale, o încununare a lor exprimată metaforic.
Îngerii – şi ei prezenţi în carte, chiar având mănăstirile lor ridicate de mâinile iubitului: „Mâinile tale au ridicat mînăstiri pentru îngeri” (Catedrale de vise).
Atractivă chiar de la primul cuvânt din titlu, cartea „Sărutul zeilor” – asociaţie cât se poate de semnificativă pentru că zeii atrag mai mult decât oameniim încă din vremi imemoriale – reprezintă un cumul neaşteptat de ideim gânduri, sentimente, speranţe, concepte, un mozaic gestual de cuvinte, pe canavaua mitologică adusă la zi şi proiectată în orice areal de poeta îndrăgostită de cultura Orientului Mijlociu pe care o străbate fizic şi mental, dar şi afectiv, în pas desculţ, prin nisipul fierbinte, cu ochiul fascinat de mirajul care i se deschide ca o orhidee sau ca trandafirul deşertului, în faţă, mai mult decât o Fata Morgana, făcând aerul să tremure aproape imperceptibil.
Lectura poemelor conferă plăcere şi încântare, fiori de tulbure graţie, moliciuni sidefii, mătăsoase, o lentoare orientală şi o stare de bine ca după o masă copioasă, la marginea aţipirii . Graniţa fiind atât de subţire, cititorul nici nu va şti când alunecă în braţele lui Morfeu, stăpânul somnului, „ca un copil vrăjit în mirare” (Nazim Hikmet).
Nu e mai puţin adevărat că Iubirea deschide toate porţile „către dincolo şi către Dumnezeu”. (Sărutul zeilor).
Nici un alt poet n-a spus atât de limpede: „Lumea aceasta este biserica mea şi în ea mă voi ruga pentru noi toţi şi pentru toate iubirile până la sfârşitul timpului mjeu”. (Sărutul zeilor).
Zei şi îngeri – aceste două categorii spirituale luate împreună, încap nestingheriţi de apropiere în poezia Alinei Beatrice Cheşcă. Om şi zeu – omul (Alina) spune: „mă adap din sângele lui, iar el îmi dăruieşte oceane de nemurire să-mi ajungă până când timpul se va deschide din nou într-o noapte”. (Nemurire).
Iubirea zeului nu e tocmai de natură spirituală, e un amestec de pământesc şi ceresc, în care, vorba lui Nichita Stănescu: „Iar pământescul mănâncă de foame cerescul”: „Iubirea zeului mă aruncă la marginea lumii. Sunt învăluită în ploi de / aur, ca pe vremea când sufletul meu îşi căuta un trup în care să / sălăşluiască. // Mă trezesc în braţele lui ca în leagănul dintâi. Gura lui îmi binecuvântează naşterea şi toate vieţile pe care mi le va dărui în nopţile ce / au să vină. Închid ochii ca-ntr-o hipnoză albastră din care nu m-aş mai trezi / niciodată. Mi-au crescut aripi de înger, iar pe trupul zeului meu fericirea / străluceşte în culori nemaivăzute” (Nemurire).
Zeii sunt darnici. Ei aduc: nectar şi ambrozie şi ciocnesc cupe din care se vor naşte alţi îngeri. Zeul o numeşte: „fata cu îngeri în inimă”. Autoarea are nevoie de „magia zeului” pentru că altfel: „îngerii mei şi-ar pierde aripile şi în zadar s-ar târî spre ţărmuri primordiale pentru a lua vaporul spre Ţara Făgăduinţei.” (Nemurire).
Zeii, nu numai că o învaţă sărutul, dar vin în miez de noapte, aidoma Zburătorului, să-i mângâie trupul: „Zeul îmi mângâie trupul în miez de noapte şi în ochii lui văd nemurirea/ clocotind ca o lavă fierbinte. Mâinile lui desenează hărţi neştiute.”
Şi ca urmare a acestei intervenţii zeieşti, al cărei erotism nu poate fi pus la îndoială, poeta spune: „Din sufletul / meu zboară zeci de păsări Phoenix cu aripile deschise ca pentru un imn”. (Nemurire).
Experienţe mistice, trăiri emoţionale, alături de cele trupeşti care parcă pierd din însemnătate, vin să confirme fatul că poeta este atrasă aproape magnetic de magia deşertului, de toate poveştile lui cu emiri şi cadâne, cu Fete morgane şi cu privirile împăienjenite de lumina nisipului, printre lacrimi binecuvântate, curăţitoare a tot ce e întinat, cu cenuşa abluţiunii, cenuşa lustrală rezultată din arderea crenguţelor de finic.
Autoarea trăieşte-n deşert nopţi magice, nopţi de lumină. Toate elementele de recuzită materiale şi spirituale din mituri şi legende ale Olimpului coexistă în poezia deşertului: aşternut de himere, nisipuri, oaze, ziduri de stele, caravane, versete străvechi, emiri, binecuvântarea sferelor, miraj, dervişi, cerurile de dinainte de naştere (element al credinţei budiste – teoria reîncarnării), amfore cu ambrozie, doruri ancestrale, miros de nisip, de palmieri, şi chiar caleaşca de aur a faraonului, Altarul Soarelui, duhurile nisipurilor, temple de aur, idoli, castele, deşertul care „se umple de stele”, lampa lui Aladdin, ş.c.l.
Autoarea se străduieşte să dea formă metaforică şi conţinut unei iubiri „atempoprală / între două religii / între realitate şi fugă / între deşert şi ce-o mai fi dincolo de el” (Sunt).
Unele versuri au tentă reflexivă, aforistică: „ÎNTRE MINE ŞI MINE ÎNSĂMI SUNT EU / PASĂRE LIBERĂ / ÎNDRĂGOSTITĂ DE PROPRIILE-MI ARIPI” (Sunt).
Ori: „MEREU ÎNTRE DOUĂ LUMI / TREC PRIN VIAŢĂ / ÎN CALEAŞCA DE AUR A FARAONULUI” (Caravanserai).
Şi: „ÎN FIECARE ZI / EU SĂRUT ARIPILE FLUTURILOR” ; „FĂRĂ ZBOR / NU S-AR MAI FACE NICIODEATĂ LUMINĂ” (Zborul).
Unul dintre cele mai frumoase poeme de iubire care s-au scris vreodată: „există undeva, departe, o insulă fără nume / unde oamenii se iubesc în voie / iar DUMNEZEU coboară printre ei în fiecare zi / să le aducă aminte că iubirea e sfântă / şi că fiecare sărut deschide Porţile Raiului”. (Scară la Cer).
Prin compensaţie, primul sărut din istoria imenirii, cel al protopărinţilor noştri, a închis pentru noi Porţile Raiului. Acest poem al Alinei Beatrice Cheşcă vine să repare ceea ce Adam şi Eva, prin „căderea dintâi” a distrus, făcându-ne Raiul aproape de necucerit. Doar venirea lui Isus Cristos pe pământ, dintr-o Fecioară, avea să ne aducă mântuirea şi dobândirea locului pierdut dintru începuturi.
O superbă încercare de autoportret se află în poemul: „Între Est şi Vest”: „Am fugit din nou în lume / cu sufletul prins în funde galbene şi roz / şi hârtia de scris în chip de rochiţă Barbie // sunt din nou tânără, frumoasă şi nebună // călătoriile mele sunt jocul de-a viaţa şi de-a fericirea / sunt scrise în cartea destinului la capitolul „Magie” / acolo se vorbeşte despre mine ca despre fiica dervişilor / eu dansez cu braţele larg deschise / păşesc prin lume cu pantofi fermecaţi / iar lampa lui Aladdin îmi îndeplineşte orice dorinţă / (nu, nu râdeţi, sunt fata căreia / tot ce visează noaptea / i se împlineşte ziua – şi invers, desigur) // viaţa mea e un adevărat Bazaar / în ea se întâlnesc religiile iubiţilor meu (cu a mea) se fansează flamenco pe muzica sultanilor (şi vice-versa) / cuvintele de-amor sunt rostite în toate limbile pământului / fetele Vestului poartă văl şi abbaya / direct pe trupul gol / şi devin miresele celor mai frumoşi emiri / (sau numai eu?) / până şi temutul Osama preferă să-şi lase armele / şi să se desfete prin cafenele / la o narghilea cu cel mai talentat hakawati / „la ce bun atâta război, frumoaso?” / mă întreabă zâmbind / şi mi-l promite de soţ pe chipeşul Omar // vedeţi? / viaţa mea e un etern tratat de pace / între Est şi Vest”.
În „Rugă” către Dumnezeu, poeta mărturiseşte: „sufletul mi-e atât de binecuvântat / încât nici măcar poezia nu-mi mai e de-ajuns”.
Şi iată cum îşi descrie poeta propriul suflet: „Să vă spun ceva despre mine: / uneori sufletul meu e una cu mănăstirile cerului
( hârtia pe care oamenii şi-au caligrafiat iubirile / alteori e pânză de corabie în căutarea mirodeniilor / Isfahanul din vis unde mă aşteaptă prinţul nisipurilor / uneori sunt poeta căutătoare de paslmi / alteori mireasa îmbrăcată în dfantele / ce-şi lasă vălul prin iatacuri ascunse în deşert”. (Călătoarea).
Altăoară ea spune: „Trubadur hoinărind prin muzici eterne / DUMNEZEU SCRIE POVEŞTI PE SUFLETUL MEU” (Gladiatorul arenelor vieţii).
Ca o notă de specificitate pentru spiritualitatea şi credinţa ei, poeta scrie numele lui Dumnezeu cu toate literele majuscule, poate pentru a-şi întări credinţa şi a o evidenţia în acest fel.
Alina Beatrice Cheşcă are deja un stil format, ea scrie o poezie modernă, orchestrată amplu, în ton confesiv, deschis celor cu sufletele ciulite, fără prejudecăţi în legătură cu credinţele, ştiind că Dumnezeu înseamnă Iubire. Şi în rest, diferenţele dispar în faţa acestui suprem sentiment aşezat de Isus la temelia creştinismului, mai presus de toate virtuţile.
Cu ea se poate ridica o imensă scară la cer pe care oamenii să urce, alături de îngerii lor.
CEZARINA ADAMESCU
-->
Comentarii