Într-un protest spontan, și plin de riduri,
Chiar trandafirii albi s-au ofilit,
Când nepăsarea, dincolo de ziduri,
De ceva timp, în noi, a încolțit.
Draga de ea, floarea, ce vină are?
Angoasa rupe în silabe tot!
Noi, spectatori, privim, parcă-i serbare,
Însă existența-i un simplu ciot.
Ca un fragment de griji din întuneric
Pulsează pe retină o stare,
Pe care o investighez empiric
Și îi fac, rapid, o resetare.
Nu-mi iese. Nimic nu mai e cum a fost!
Nici trandafirii, nici clipa, nici eu...
Oftez. Protestul, lupta mai au un rost?
Dorința-i cantonată în antreu.
Iau trandafirii și îi arunc la coș,
Deschid fereastra și privesc tăcut,
Fără să-mi fac cenzura unui reproș,
Ezit să mai vorbesc despre trecut.
Prezentul? Ofilit ca trandafirii
Solicită doar o implicare
Și nu acceptă aburii jelirii
Ca barieră. Vrea... deblocare!
-->
Comentarii
Mereu prezentă, lecturând postările mele.
Îți mulțumesc, dragă Aurelia.