- Ionel, parcă lucrai în echipa de la tablouri de bord! Ce-i cu tine aici?
- Sărut mâna, d-na Adriana, m-am mutat în echipa doamnei maistru Lucica, fiindcă că are un suflet minunat!
Era sefa de la CTC pe secție. Îi plăcea să mai schimbe câte o vorbă cu mine și simțeam eu că mă simpatiza.
-Da, așa e, rar oameni ca ea!
Dimineața era frumoasă, soarele înviora totul în jur, activitatea mea se desfășura pe regim automat și simțeam că sunt cu sufletul liber să zburde prin tot universul!
Am simțit deodată o privire intensă, întunecată și totuși blândă care parcă mă ardea, de undeva din lateral și în același timp un parfum suav, deosebit, cum nu mai întâlnisem. Am întors imediat capul dar … trecuse deja! Era o fată brunetă, brunetă,cu părul negru și lung, cu mișcări unduioase, princiare, pline de eleganță, deși părea una dintre noi, după halatul alb și tava cu repere din mână. După ceva zile am văzut-o și am privit-o eu intens, curios. A întors imediat capul și mi-a zâmbit. Mi-a aruncat o privire așa deschisă, caldă, că… am lăsat ochii în pământ și mi-am văzut de lucru. Maaamă, ce tipă!
După ceva timp s-a întâmplat că o colegă m-a rugat să mă uit de ce nu merge instalația ei, am văzut că n-avea aer comprimat și m-am dus de-a lungul țevii de aer. Un robinet era aproape închis. Pe sub bandă se vedeau niște picioare de fată, tare frumoase, dezvelite până mai sus. Le-am privit… nu tocmai cuminte și fata a tresărit și s-a ridicat de la postul ei de lucru. M-am ridicat și am strigat la colega cu defectul:
- Irina, acum merge?
Mi-a confirmat că da, dar… Am rămas încremenit: Picioarele cu pricina se terminau în partea de sus cu… Oau, cu bruneta cu privirea aceea intensă!
- Ce faci, te uiți pe sub bandă la picioarele mele?
Eram roșu ca focul, îmi pierdusem graiul și nu știam cum să ies din situație.
- Ionel, ai cunoscut-o pe Gabi, sportiva noastră de înaltă performanță? M-a întrebat doamna Lucica, maistra noastră, care apăruse tocmai la momentul potrivit.
- Nnnuu, am mai văzut-o dar nu știam cine e! E în echipa noatră?
- Da, numai că vine mai rar din cauza antrenamentelor, e parașutista noatră, ne mândrim cu ea - spuse luând-o de un umăr în brațe, ca pe un copil.
Am plecat glonț și nici măcar nu m-am mai uitat spre acel capăt de bandă unde știam că lucrează ea!
- Uf! Bine că m-a salvat maistra, nu știam cum să ies basma curată! Mă rog, basma! Curată mai greu, după ce-am făcut. Dar, picioarele ei erau așa de… nu știu cum… că mi s-au lipit privirile de ele!
La sfârșit de lună au venit cu toții de la celelalte posturi să finalizăm producția. Așa se făcea la noi în fiecare sfârșit de lună: hei-rup-uri, ore suplimentare și nopți nedormite!
A venit direct lângă mine și a început să-mi vorbească:
- Ești supărat? Te-am luat prea tare? Eu sunt obișnuită să lucrez mai mult cu băieți, așa e în sportul meu și vorbim deschis!
Eu, pauză! Nu știam ce să-i răspund. Avea o privire de parcă vedea prin ochii tăi până-n ciorapi, vorba directă și deschisă, isteață foc, pericol mare, dom'le!
- Hai, nu fi supărat, am glumit atunci!
- Nu-s supărat, dar ești așa directă, așa intens privești că mă curentezi cu privirea!
- Uite mimoza unde era! Te pomenești că nu-ți place!
Chicoteli, priviri amuzate, colegele mele se distrau de minune! Nu, așa nu se poate, trebuie să mă apăr!
- Fetelor, m-am uita eu vreodată pe sub bandă, pe sub mese la voi?
Au tăcut și se uitau fiecare la lucrul ei dar n-au răspuns.
- Uite că odată mi s-a întâmplat să dau drumul la robinetul de aer pentru Irina, și fără să vreau i-am văzut picioarele lui... cum o cheamă? De atunci mă omoară cu privirile ei și acum și cu vorba! Îmi pare rău, n-am vrut, s-a întâmplat!
În spatele meu a apărut, evident, maistra noastră dragă, ceea ce m-a făcut să roșesc și mai tare.
- Hai, copii, terminați cu prostiile și la treabă! Tu, Gabi, lasă-l în pace pe rușinosul nostru, nu-ți mai pune mintea cu el! Și tu, Ionele, bucură-te că ai avut norocul ăsta! Aici între atâtea femei o să se mai întâmple și sigur n-o să se supere nimeni din fetele de aici dacă vezi și tu ceva frumos! Așa e, fetelor?
Au râs toate și am trecut la alte subiecte legate de servici: câte produse facem azi, ce avem, ce nu...
Încercam mereu să fac multă treabă pentru că nu puteam rămâne peste program ca ceilalți: eram la seral, la facultate. Și reușeam. În schimb veneam după școală, la schimbul trei.
Într-una din nopți, era sâmbătă seara, am nimerit iar cu Gabi. Lucram cu emoție să nu se ia de mine. Lucra la o masă mai departe și a pus muzică clasică, ceva ce nu mai auzisem. Era tare frumos: atmosfera de mister creeată de luminile aprinse doar în zona noatră de lucru, o insulă în oceanul de întuneric, zgomotele ritmice ale celor ce munceau și muzica divină...
- Da' pune, naibii, ceva muzică normală, măi Gabi - strigă una din fete!
- Las-o, tu, că-i frumoasă și ciudățenia aia de muzică, poate ne face și pe noi mai culte!
- Vă rog, fetelor, mai răbdați, am spus, măcar până se termină piesa asta, că îmi place tare mult!
- Ha, și tu te dai cu clasica? Te strică, mă, și te face prea deștept!
După acea piesă, a trecut aparatul de pe casetă pe radio și a mulțumit pe toată lumea.
Mai târziu, la pauza de masă, a venit lângă mine să mănânce și a intrat în vorbă cu mine ca și când ne cunoșteam de-o viață.
- Tu nu asculți muzică clasică, Ionel?
- Nu prea, nimeresc deseori piese cu zdrăngăneală sau scârțâite rău! Chiar am încercat dar... Nu știu eu ceva, nu știu să le-ascult, sunt prea abstracte pentru mine... Dar ce-ai pus tu îmi place! Cum știi să le-alegi?
- Păi, după ce guști din mai multe feluri de mâncare, știi să alegi ce-ți place! Așa e și cu muzica. Tu n-ai preferințe la muzica ușoară, spre exemplu?
- Am, dar... Va trebui să tin minte toate opusurile , fugitele și ce mai denumiri or fi, ca să pot alege ce vreau? A, e prea greu! Tu de unde știi, cum ai învățat?
- Ai fost vreodată la un concert simfonic?
- O, nuuu! Să rabd câteva ore cine știe ce scârțâituri pe care nu le înțeleg? Și să mai dau și bani pentru asta! Cred că aș pleca mai obosit decât după o zi de muncă!
Celelalte fete râdeau și comentau aprobator ce spusesem. Gabi era serioasă și mi-a spus că, odată, când programul va fi mai pentru începători, mă va lua cu ea la un concert. S-a făcut liniște, toți ochii erau îndreptați spre mine, iar eu nu știam ce să răspund.
- A, da nu te gândi că-ți dau întâlnire, eu vin cu prietenul meu și te vom lua și pe tine! Tu ești prea mic pentru mine, eu am mulți ani în plus peste vârsta ta!
- Ei na... Câți?
- Măi, Ionele, nu se întreabă niciodată vârsta fetelor, spuse una din colege. N-o să-ți spună dar are 30 de ani cel puțin. Acu 5 ani când am venit eu aici ea arăta la fel ca acum. Ba acum pare mai mică!
După câteva săptămâni, vine cu o carte subțirică în mână, în timpul pauzei de masă. Tot aveam o tresărire în suflet când o întâlneam, deși, știam că nu era de nasul meu. Dar o priveam acum ca pe o profă din școală, care-mi era simpatică, dragă, ca pe o artistă preferată.
- Dacă mai vrei să vii la concert cu mine, acum e ocazia, că, uite, sunt piese ușor de ascultat pentru începători. În programul ăsta se explică ce se va cânta, ce semnifică fiecare parte și ce vrea să redea autorul prin muzică.
- Vin, cum să nu, dar trebuie să-mi mai spui și tu câte ceva: când este, cum mă îmbrac, ce să iau la mine...
Mi-a povestit tot ce trebuia, am învățat programul acela pe de rost și... Am fost prima oară la concert, frumușel îmbrăcat, în costum, conform indicațiilor ei.
Emoții, atmosfera era ca în filme, eleganța era la ea acasă, sala plină de catifea, foaierul, mă rog, holurile sau ce-or fi, pline de basoreliefuri și statui aurite, toate erau minunate, iar eu mă simțeam atât de mic și neștiutor... A venit numai ea, am fost amândoi, m-a dăscălit ca pe un copil, unde, ce se face, de ce... Iar Gabi era ca o regină, ținuta ei princiară, gesturile ei păreau atât de naturale și totuși atât de nobile! Eram, în sufletul meu, valetul ce-o însoțea... Cunoștințe, saluturi, dialoguri cu oameni deosebiți în foaier, în timpul pauzei, toate au fost ca un vis frumos, în care singura mea salvare era ea. Îmi indica din priviri, din gesturi fine, care n-aveau nevoie de cuvinte, orice vroia să-mi spună. Toate astea m-au umplut de admirație și m-au făcut s-o respect și mai mult!
La sfârșit mi-a spus că m-am descurcat neașteptat de bine, că am făcut impresie bună prietenelor ei, care de-abia așteaptă să mă mai vadă, fapt dovedit de următoarele dăți când am îndrăznit să mă duc singur. Dar lunea, când era concert, trebuia să fiu la facultate, la ore și nu puteam lipsi prea des.
După ”inițiere”, de câte ori aveam ocazia, mai discutam cu ea, avea o înțelepciune și un bun simț cum nu mai întâlnisem. Încet, încet admirația se transforma în altceva. De-abia așteptam s-o întâlnesc, era în mintea mea pe navetă, acasă, chiar și în vise. Dar... ea avea prieten!
A urmat o perioadă când ea avea antrenamente și nu venea la muncă, apoi, a venit într-o zi, să-și facă lichidarea: pleca în SUA. Am simțit un regret imens, dar m-am și bucurat pentru ea. Va fi într-o lume mai bună, va putea să-și ducă pasiunea la cote imposibile aici.
Și a venit și ultima zi, de la revedere. A îmbrățișat toate colegele, a lăcrimat în brațele maistrei și la mine nu mai venea! Mă ocolea parcă intenționat! Am început să lucrez la postul meu, plin de tristețe, de amar. Dar n-a durat mult și am simțit mâinile ei cum mă cuprindeau din spate, era prima oară, m-a sărutat pe obraz și mi-a șoptit la ureche:
- N-am avut prieten, te-am mințit pentru că eram prea mare pentru tine, dar mi-ai fost tare drag! Nu știi ce mult te-aș fi iubit... Dacă îndrăzneai și tu acolo, măcar un pas!
Eram plin de lacrimi, de emoție nu puteam scoate nici un sunet, am vrut să-i prind privirea dar a fugit! Și ea avea lacrimi pe față. Eram uluit! Cum de n-am îndrăznit? Doar o admiram... Ba chiar mai mult! Trebuia să fiu eu altfel... Dar cum?
-->
Comentarii
Mulțumesc d-le Munteanu pentru imaginile în ton cu povestirea mea!
Mă bucur că ți-a plăcut, acum îmi dau seama că numele personajului meu e și al tău, dragă Gabi! Mulțumesc pentru caldul tău comentariu.