Era sfârşit de noiembrie şi brume besmetice se lăţeau peste grădini orfane de necuvintele ei. Picăturile de ploaie căzute peste coroanele copacilor Şireadei plângeau în inima mea cu ecouri medievale: Luminiţa, Contesa mea! O căutam pe străzi şi pe poteci nevăzute care mai purtau încă parfumul ei iluzoriu. Dar, într-o zi, adulmecând hoţeşte, între două trenuri sosite în gară, ne-am regăsit incert, pe paşi nătângi, striviţi de îndoială, pe strada Olănescu din Pucioasa, unde se mutase chiar în acea toamnă. Însă nu mai eram Prinţul de altădată! Părinţii ei hotărâseră déjà: eu fi-voi muncitor în fabrică, iar ea medic stomatolog. Părinţi vizionari - pe distanţa unei singure strofe din poezia vieţii noastre…! M-a căutat în căminele de la Regie, mai târziu, când eram student la Politehnica din București. Dar soarele Prinţului strălucea în inima altei Contese. A plecat pentru totdeauna din aceasă lume, pe aripile negre ale sinistrului din 4 martie 1977. Renaşte însă neprihănită în amintirea mea, cu fiece reîntoarcere a gândului în Fieni-ul drag din anii aceia. În memoria ei am scris, mai târziu, poezia „Plângeau în noi copacii fără glas”, apărută în volumul de versuri „Cunoașterea de sine” - Ed. ePublshers, București, 2017.
Pângeau în noi copacii fără glas
Revăd potecile ce ne-au lăsat
să răscolim pădurea minunată
ducând parfumul tău de neuitat
peste iluzii ce mureau deodată.
În urma pașilor care-au rămas
doar amintiri într-un sfârșit de vară,
plângeau în noi copacii fără glas
uitându-și crengile pe dinafară.
La umbra lor regretele mureau
pe jurămintele jertfite fără teamă
peste cărări cu pași care duceau
spre un tărâm ce încă ne mai cheamă.
Mă tulbură chemarea lui mereu
chiar dacă știu că ești pe veci plecată
pe aripa întunecată-a unui zeu
care ți-a frânt povestea dintr-odată.
-->
Comentarii
În urma pașilor care-au rămas
doar amintiri într-un sfârșit de vară,
plângeau în noi copacii fără glas
uitându-și crengile pe dinafară
Dorina Pop, mulțumiti alese din partea autorului pentru lectuta acestui eseu, implicit a poeziei. De asemenea, autorul vă mulțumește și pentru tălmăcirea superbă a celor scrise din aduceri aminte ce-mi răscolesc prezentul, dându-i eului liric plămada magică din care a ieșit aceasă construcție literară.
Iubirea neîmplinită țese lacrimi cu ajutorul cuvântului „dacă”, însă dumeavoastră ați clădit o capodoperă pe temelia unor sentimente ascunse în amintiri. Luminița, acolo unde este, cred că-i mândră de faptul c-ați împărtășit cititorilor despre relația ce n-a fost să fie, dar înmugurește mereu, mereu în gânduri.