06. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de iulie
Plânsul Ceahlăului şi Arcanul Timpului (Moldova)
Moto:
„Arde soarele pe stâncă, piere roua din poiană,
Plânge muntele de jale, ca o inimă cu rană.”
– Din bătrânii de pe valea Bistriței
În luna lui Cuptor, când arșița cea mare clesea pământul Moldovei și făcea ca păpușoiul să se usuce de viu pe tarlale, o secetă cumplită lovise toate satele de la poalele Ceahlăului. Pe vremea aceea, Bistrița scăzuse atât de mult încât plutașii nu mai puteau coborî lemnul spre Siret, iar poloboacele din pivnițele gospodarilor erau goale, rămânând doar cu mirosul de must vechi. În satul Izvorul Alb trăia un flăcău hâtru și bun la inimă, pe nume Ștefan al lui Toader, pe care oamenii îl prețuiau fiindcă știa ca nimeni altul tainele codrului și mersul stelelor pe bolta cerului. El o iubea pe Catrina, o fată cu ochii căprui ca alunele de pădure și părul lung, împletit în cozi grele ce-i cădeau pe cămașa cusută cu arnici roșu.
În primele zile din iulie, când soarele dogorea pe cer fără nicio milă, o minune înfricoșătoare prinse a se arăta pe creasta muntelui. În fiecare dimineață, la revărsatul zorilor, o umbră uriașă în formă de piramidă – pe care bătrânii o numeau Arcanul Timpului – se proiecta pe cer, aducând cu sine nu răcoare binecuvântată, ci un frig năpraznic, de gheață, care usca și ultimele izvoare tăinuite de sub stânci.
– Măi Ștefane, fecior, glăsui uncheșul Ilie, un bătrân ce trecuse de optzeci de veri, stând abătut pe o laviță în ocoala casei, ia seama bine că umbra aceea a Ceahlăului nu-i lucru curat. E semn că Cuptor a prins în lanțuri duhul cel bun al apelor și l-a zăvorât în Arcanul Timpului, sus, pe stânca Panaghiei. De nu te sui pe munte să spargi farmecul cel vechi, piere Moldova de sete și de arșiță, iar Catrina ta n-o mai avea ce pune în strachină la nuntă.
Ștefan își potrivește chimirul cel lat, privind spre muntele ce strălucea sub arșiță:
– Am văzut și eu cum plânge muntele de jale, bunicule, și cum păsările cad din zbor de zăduf. Dar cum poate un biet pământean ca mine să urce pe stâncă unde aerul frige ca vatra și umbra îngheață suflarea? N-am decât bota asta de paltin și credința din piept.
Ștefan nu mai pierdu nicio clipă din timpul lăsat de Dumnezeu. Își luă în traistă o bucată de caș afumat, o oleacă de pâine nedospită coaptă pe vatră și prinse la brâu o plocă mică plină cu apă de izvor sfințit. Catrina îl petrecu până la hotarul ocoalei, cu lacrimi mari ce-i picurau pe cămașa de bumbac, și-i puse în palme un mănunchi de busuioc uscat la sărbătoarea Sfântului Ilie.
Urcă flăcăul ceas după ceas pe cărările abrupte și neumblate ale Ceahlăului, lăsând în urmă văile uscate unde păpușoiul își plângea rodul pierdut. Soarele lui Cuptor ardea pe cerul cel alb cu o furie uriașă, de părea că și granitul stâncilor stă să se topească ca ceara de albine. Când ajunse aproape de stânca Panaghiei, acolo unde Arcanul Timpului își întindea umbra aceea geometrică și ciudată, aerul deveni dintr-odată amestecat: o parte frigea ca para focului, iar cealaltă parte te săgeta cu un fior de gheață care îți oprea suflarea în piept.
În mijlocul unui platou golaș, pe o rână de piatră cenușie, stătea o făptură maiestuoasă și aspră, ce părea cioplită direct din stânca muntelui. Avea pletele lungi, albe ca zăpada iernilor moldovenești, dar ochii îi străluceau ca doi tăciuni aprinși în vatra cuptorului. Era chiar Cuptor al Moldovei, duhul lunii iulie, stăpânul clipelor de arșiță.
– Cine ești tu, pământule hâtru, și ce cauți în curtea mea de piatră în acest ceas de cumpănă? strigă duhul, iar glasul lui făcu să răsune toate cheile adânci ale Ceahlăului. Oare n-ai aflat că în luna iulie eu strâng timpurile și sfințesc rodul prin arșiță? Cine calcă pe Panaghia fără învoirea mea își lasă umbra legată aci pentru totdeauna!
Ștefan ridicând bota de paltin și mănunchiul de busuioc, glăsuind cu respect, dar fără frică:
– Sunt Ștefan al lui Toader din Izvorul Alb, Măria Ta! N-am venit cu trufie și nici să-ți stric rânduiala timpului. Dar satele de jos pier de secetă, Bistrița a secat de tot, iar ogoarele sunt scrum. Umbra asta pe care o arunci în fiecare dimineață îngheață izvoarele și nu lasă ploaia să cadă peste Moldova. Îți cer, cu inima curată, dezleagă Arcanul Timpului și lasă apa să curgă liberă pentru cei sărmani!
Duhul lunii iulie prinse a rânji, iar sub picioarele lui de piatră cenușia tăciunii începură a scoate scântei galbene, ce aprindeau jnepenii uscați de pe rână. Se apropia ceasul amiezii, iar Arcanul Timpului își mișca marginile geometrice peste platou ca un uriaș ceasornic de gheață.
– Hătru mai ești, Ștefane! strigă Cuptor, bătând cu palmele sale de granit în stânca Panaghiei. Dar vorba dulce nu-mi ogoiește mie foamea de foc! Ca să spargi Arcanul Timpului și să dezlegi plânsul Ceahlăului, trebuie să-mi aduci o jertfă de răbdare. Vezi tu coromizul ăsta de piatră neagră din fața mea? Acolo se ascunde scânteia izvoarelor. Trebuie să stai în genunchi pe el, cu fruntea lipită de granitul încins, preț de un ceas, fără să te cltești și fără să scoți un oftat de durere, în timp ce pe la spate te-o tăia umbra de gheață a muntelui. De-o murea credința în tine, rămâi aci o stană de piatră rară, ca toți ceilalți voinici de dinaintea ta!
Ștefan privi spre coromizul cel negru, care scotea aburi fierbinți sub soarele Moldovei. Știa că în sat ogoarele erau scrum, păpușoiul se usca pe picioare, iar Catrina lui îl aștepta plângând la poarta ocoalei. Își făcu o mare cruce cu mâna dreaptă, își aruncă traista și păși cu îndrăzneală spre locul încercării.
– Primesc încercarea, Măria Ta Cuptor! ziși flăcăul cu glasul dârz, așezându-se în genunchi pe piatra încinsă. Fă-ți rânduiala, căci dragostea mea și rugăciunile Moldovei or să reziste și în fața iadului!
Cum își lipi fruntea de granit, o durere cumplită, ca un fier înroșit în vatra fierăriei, îl săgetă prin oase, în timp ce din spate, umbra Arcanului îl izbi cu un fior de gheață moartă. Flăcăul strânse din dinți până îi dădu sângele, dar nu scoase nicio vorbă, ținând strâns în palme mănunchiul de busuioc primit de la logodnica sa.
Ceasul încercării trecu greu, ca un veac de suferință, sub arșița necruțătoare a lui Cuptor. Fruntea lui Ștefan sângera pe granitul negru, iar spatele îi era încremenit sub geana de gheață a Arcanului. Însă, când soarele atinse miezul amiezii, mănunchiul de busuioc sfințit din palmele flăcăului începu să strângă o rouă tămăduitoare. O miroznă dulce de biserică și pământ reavăn se răspândi peste toată Panaghia, ogoind furia elementelor.
În acea secundă de cumpănă a timpului, se auzi un pârâit groaznic, de parcă tot Ceahlăul s-ar fi despicat din temelii. Umbra cea geometrică și ucigătoare a piramidei prinse a se crăpa, sfărâmându-se în mii de fărâme de lumină albă [ro-RO]. Farmecul cel vechi fusese frânt de răbdarea și credința flăcăului din Izvorul Alb.
– Ai izbândit, Ștefane! strigă Cuptor, iar trupul lui de granit prinse a se înmuia, devenind o umbră blândă de amurg. Ai slobozit plânsul muntelui. Ia apa și du-te în ocoalele tale, căci cerul Moldovei este mântuit!
Din coromizul cel negru izbucni un șuvoi de apă limpede, rece și curată ca argintul viu. Apa se prăvăli cu zgomot peste stânci, coborând în șiroaie mari spre văi, umplând matca uscată a Bistriței și trezind păpușoiul la viață.
Ștefan coborî de pe munte la revărsatul serii, deși trupul îi era frânt de oboseală și ars de văpaie. Pe măsură ce pășea spre sat, auzea glasul vesel al Bistriței cum curgea din nou mândră printre maluri, iar plutașii chiuiau de bucurie, pornind lemnul spre Siret. Pământul Moldovei respira ușurat sub o ploaie caldă, binecuvântată, ce spăla praful de pe frunze și umplea poloboacele din pivnițe.
Când flăcăul intră în ocoala casei sale, uncheșul Ilie îl aștepta în prag cu lampa aprinsă, plângând de bucurie. Alături de el se afla Catrina, cu ochii ei căprui strălucind de lacrimi, ținând în mână o strachină cu lapte proaspăt.
– Ai adus viața înapoi, feciorule! strigă bătrânul, strângându-l la piept.
Nunta se făcu în duminica următoare, cu cel mai mândru chifiriș și joc din câte s-au pomenit la poalele Ceahlăului. Oamenii au băut vin din poloboace noi și au mâncat pâine caldă, iar de atunci și până în zilele noastre, în luna lui Cuptor, Arcanul Timpului nu mai aduce moarte, ci amintește tuturor că răbdarea unui suflet curat poate debloca și cele mai aspre lacăte ale naturii.
La nuntă, chifirișul s-a încins de s-au cutremurat măgurile, iar plutașii de pe Bistrița au coborât cu toții de pe râu, îmbrăcați în cămăși curate, lăsând luntrile și țgările la mal pentru a-l cinsti pe Ștefan. Sătenii au adus poloboace întregi de vin vechi, galben ca chihlimbarul, și au copt pe vatră turte de mălai și pâine caldă, de mirosea în tot Izvorul Alb a belșug și a pământ reavăn, ogoit după pârjol. Catrina juca în mijlocul ocoalei, cu cozile ei cele lungi fluturând pe umeri și mărgelele de coromiz sclipind sub lumina blândă a serii de iulie.
– Măi Ștefane, fecior hâtru, strigă vătămanul plutașilor, ridicând o cană de lut plină până la margine, „ai avut brațul mai tare decât stânca Panaghiei și inima mai dârză decât arșița lui Cuptor! Dacă nu erai tu să spargi Arcanul Timpului, lemnul nostru putrezea în uscăciune, iar copiii noștri mureau de foame pe tarlale. Să-ți trăiască Catrina și să aveți o viață la fel de lungă și de mândră ca Bistrița noastră!”
Ștefan o prinse pe Catrina de mână, privi spre creasta înaltă a Ceahlăului, unde luna iulie răsărea acum albă și liniștită, fără nicio umbră de gheață, și mulțumi tuturor cu un zâmbet cald.
– Nu doar brațul meu a făcut minunea, oameni buni, răspunse flăcăul, glăsuind domol în dulceața graiului moldovenesc. Ci busuiocul sfințit și rugăciunea curată a celor care n-au lăsat credința să moară sub pârjol. Să păstrăm acest legământ în fiecare an, în luna lui Cuptor: să împărțim oleacă de apă și o fărâmă de pâine cu cel străin și să nu uităm că muntele ne este tată, iar râul ne este mamă.
Jocul a ținut trei zile și trei nopți, iar de atunci și până în zilele noastre, plutașii de pe Bistrița nu mai pornesc la drum în luna iulie fără a lăsa o prinos de pâine caldă la poalele stâncii Panaghia. Ceahlăul a rămas mândru și ocrotitor, iar Arcanul Timpului nu a mai adus secetă Moldovei, fiind zăvorât pe vecie de dragostea curată a celor doi tineri.
---
legenda 17
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii