toamna
şterge şevaletul cu plânsul unei frunze
seva de prin verde în ruginiu căzută
curge
din ramuri
un vânt de gând pribeag se plimbă în derivă
nuanţe dezgolite mă caută de frig
şi amorţesc
pe margini fire roşii
amprente lasă-n palme
rămase ca o rugă
pe frunze
căldura din emoţii
se ascunde cu glasul unei ploi
în picături de sânge
pe inimă să-mi cadă
să mi te simt cum spuneai timp de o vară
te iubesc
ca acum
şi să nu mă întrebi în ce anotimp suntem
că nu mai ştiu
decât o poveste
fără sfârşit
maria
23.09.2012
-->
Comentarii
cu drag, Delia, Camelia!
Orice poveste fara sfarsit are continuare in imaginatie! Frumos poem, Maria!
Frumoasă simbioză între sentimente şi anotimpul toamnei.
Povestea ta fără sfârşit, are un conţinut şi un sfârşit plin de emoţir. Felicitări!