12. (eseu, prolog)
~ ciclul cărindar de argint ~
Preambul (început de cărindar*)
Iarna începe rareori atunci când își anunță venirea. De cele mai multe ori, ea se strecoară pe nesimțite, într-un loc unde lumina pare să tremure altfel, unde pașii se aud ușor modificați, mai goi sau mai adânci, unde însăși respirația capătă densitatea unui abur care caută ceva nespus. În astfel de clipe, primul semn nu e frigul, nici vântul, nici schimbarea culorii cerului, ci un soi de vibrație interioară, un freamăt abia perceptibil, ca atunci când cineva atinge ușor, fără să te atingă de fapt, conturul unui gând ascuns.
Așa începe iarna în toate sufletele: cu o ezitare, cu un murmur, cu o chemare ce pare să vină din adânc, dintr-o zonă unde memoria își ține dorurile vechi, neatinse, învelite în liniște. Unii spun că iarna se naște din răsuflarea norilor, alții din țipătul vântului, alții din tăcerea pădurilor. Adevărul, însă, e mai intim. Iarna se naște în fiecare dintre noi atunci când începem să privim altfel lumea — cu un fel de curiozitate senină, cu un fel de vulnerabilitate caldă, cu un fel de nevoință de a ne apropia de lucrurile fragile, trecătoare, care se pot topi chiar în palma noastră.
Ianuarie nu e doar luna în care scad temperaturile. E luna în care cresc intensitățile.
Aerul devine mai rece, dar privirile devin mai calde. Zilele se scurtează, dar gândurile se adâncesc. Noaptea cade mai devreme, dar în întuneric fierbe un mister care, în alte luni, rămâne ascuns.
Este luna paradoxurilor — și poate de aceea este și luna poeziei celei mai autentice, cea care se scrie nu doar în cuvinte, ci în atingerea dintre lumină și frig, dintre dorință și retragere, dintre tăcere și miraj.
De aceea, ciclul acesta de sonete nu e doar o descriere a fenomenelor meteorologice ale iernii. E o hartă a modului în care frigul atinge trupul, a felului în care lumina se lasă prinsă pe piele, a căii prin care o dimineață încețoșată poate deveni o amintire afectivă, iar o seară geruită poate deveni o mărturisire nespusă.
Ninsoarea, viscolul, burnița, lapovița, chiciura, înghețul — toate devin limbaje. Iar fiecare fenomen poartă cu sine nu doar o atmosferă, ci și o vibrație emoțională: uneori tandră, alteori senzuală, alteori mai aproape de rugăciune. Iarna, mai mult decât orice alt anotimp, apropie pielea de suflet, frigul de amintire, și noaptea de ceea ce nu îndrăznim să spunem la lumina verii.
Există o clipă, adesea ignorată, când fulgul abia atinge geamul, sau când gerul desenează o linie transparentă pe marginea unei respirații. În acea clipă, lumea devine un atlas subtil, în care fiecare gest este înregistrat în aer, iar fiecare dorință prinde contur în abur. E clipa în care realitatea se lasă modelată de un fantastic aproape imperceptibil, dar nu mai puțin real: nimic nu e mai material decât un vis în pragul iernii.
Așa ia naștere acest ciclu de sonete: dintr-o lună în care timpul pare să se adune în sine, dintr-o lumină care se întoarce către interior, dintr-o noapte care nu întunecă, ci dezvăluie.
Fiecare sonet este o oglindă în care iarna se privește cu alt chip. Uneori cu obraji reci și clar conturați, alteori cu buze calde, aproape vibrante. Uneori cu pasul solemn al unui fenomen teluric, alteori cu jocul ușor copilăresc al fulgilor ce se caută între ei. Și, peste toate, rămâne acea fluiditate misterioasă, senzorială, aproape erotică, în care frigul și dorința își dau mâna, fac schimb de forme și se retrag pentru a reapărea în alt mod, în alt sonet, în altă lumină.
Pentru că, de fapt, iarna e o poveste despre apropiere. Despre apropierea lucrurilor mici: un abur, un fulg, un pas. Despre apropierea dintre două respirații care se întâlnesc în aerul rece și se recunosc. Despre apropierea dintre cuvânt și tăcere. Dintre trup și lumină. Dintre tine și ceea ce e încă neștiut, dar totuși prezent.
Și poate că nimic nu e mai caracteristic iernii decât ceea ce rămâne nespus. Ceva se ascunde în frig. Ceva se ascunde în liniștea albă. Ceva se ascunde în felul în care zăpada absoarbe sunetele, transformând lumea într-o cameră imensă de ecou interior. Aici, fiecare privire are altă greutate, fiecare respirație altă muzicalitate, fiecare tresărire altă semnificație.
În astfel de locuri, realitatea se estompează într-un mod discret senzual. Ai senzația că atingerea unui fenomen de gheață e, paradoxal, o atingere caldă, că lumina rece este învelișul unei intimități profunde, că un fulg care se topește pe buze e un început de frază pe care doar iarna o poate rosti.
Așa se deschide, așadar, „Cărindar de argint”: nu ca un studiu meteorologic, ci ca o confesiune a iernii însăși, care ne atinge, ne vorbește și ne reconfigurează, cu fiecare fenomen, cu fiecare schimbare a luminii, cu fiecare apropiere neașteptată.
* Cărindar – numele popular al lunii Ianuarie. [Lat. CALENDARIUM, restrâns asupra primei luni a anului]; gerar, (cărindar, ghenarie, gerariu), s.n. – Denumirea populară pentru luna ianuarie; cărindar
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii