Prin apele iubirii de Ardeal

[Elena Benea]

Pe undeva prin tristul meu Ardeal,
E o fântână plină de iubire,
Şi ca s-ajungi la ea străbaţi un deal,
Apoi cobori o vale de spăşire.
Din apa ei beau toţi cei însetaţi,
Colindătorii viselor frumoase,
Copiii de lumină resemnaţi,
De aşteptarea clipelor duioase.
Acolo e o floare şi un dor,
Şi niciodată ierburi umezite,
Lângă fântână curge şi-un izvor,
Cu lacrimi de speranţă înmiite.
La el sosesc când vreau să tac mai mult,
Şi apa lui îmi pare o poveste,
Şi doar tăcând eu reuşesc s-ascult,
Cum vine bucuria ca o veste.
Ardealul meu e dreptul de-a fi om,
Şi om devii când ai plecat din silă,
Ca să culegi din crengile de pom,
Un fruct atins de arşiţă şi milă.
Şi a iubi înseamnă a ierta,
A şti să pierzi o clipă de lumină,
Să-ţi înfrânezi şi dreptul de-a certa,
Ce ai pierdut din dragoste divină.
Acum fântâna a ajuns un leac,
Şi lângă ea izvorul se smereşte,
Şi curge dăruirea peste veac,
Şi astfel Dumnezeu ne povesteşte.
Catalin Dumitrean

[Elena Benea]

Multumesc mult pentru comentarii!!!

[victoria preotesescu]

FRUMOS POEM..

FELICITARI PENTRU POSTARE !

[Delia Staniloiu]

Frumoasă poezie Elena îţi mulţumim.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]