12. (eseu, prolog)
~ ciclul cărindar de argint ~
Prolog la un Cărindar* de argint
Iarna nu izbucnește. Ea se furișează. Un ospăț al umbrelor care se întinde peste pământ, o cobeală lentă a luminii. În prima zi de decembrie, cerul se lasă mai jos, ca un tavan de pânză cenușie, iar aerul capătă o claritate tăioasă, de cristal spart. Este prefața. Este așteptarea.
Amintirile sunt primele care îngheață. Plutesc în atmosferă ca firele de păianjen ale unor vise uitate, iar când prima ninsoare își face apariția, ele cad împreună cu fulgii, îngropând trecutul sub un strat imaculat de posibilități. Zăpada nu este doar precipitație; este un palimpsest. Pe ea se scriu urme de păsări, de iepuri, de copii alergând spre ogradă, iar dimineața, când soarele e un strop de miere înghețată pe cer, totul este șters și rescris. Fiecare fulg este o literă într-un alfabet secret, un cod al singurătății și al păcii.
În această lume transfigurată, fenomenele meteorologice devin stări ale sufletului. Viscolul nu mai este doar vânt și zăpadă; este mânia rece a naturii, o furie albă care șterge conturul lucrurilor, amestecă cerul cu pământul și te face să te simți infinit de mic și protejat, în același timp, în casă, lângă foc. Înghețul e cel care crapă nu doar lemnul, ci și inima, lăsând-o expusă și fragilă. E un artist brutal care pictează flori de gheață pe geamuri, ecosisteme efemere care mor la prima atingere a căldurii. Lapovița e cea mai melancolică – e iarna care plânge, un suspin rece și moale care alunecă pe obrajii casei. Burnița e ceața care vine din alte lumi, un văl care transformă familiarul în straniu, un cadru pentru misterul de a te pierde în propriul cartier.
Și apoi, sunt ninsorile. Dansul lor e un ritual de curățire. Cad liniștite, ca o binecuvântare, și astupă găurile din pământ, șterg urmele, înăbușă zgomotul. Lumea devine un loc mai puțin aspru, mai puțin zgomotos. Mai sfânt. Când privești o câmpie acoperită de zăpadă proaspătă, ai senzația că ești primul om pe un pământ nou, că poți să începi totul de la zero. 
E un miraj, desigur, dar în decembrie, mirajele sunt singurele adevăruri care contează.
Dar iarna nu e doar o frumusețe albă și tăcută. E și o forță senzuală. Căldura devine o experiență intensă, erotică. Căldura unui foc de lemne care pârâie, a unei cești de ceai care îți încălzește palmele, a unui corp iubit sub pături groase. Contrastul dintre gerul care mușcă de afară și căldura care te cuprinde dinăuntru e una dintre cele mai profunde plăceri ale anotimpului. E o atingere care se simte mai profund pentru că știi ce este recele. Iarna încurajează intimitatea, retragerea în cuib. Îți aduce aminte că, în esență, suntem ființe care caută căldură și refugiu.
Și totuși, în această intimitate, există o singurătate magnifică. Plimbările pe jos prin zăpadă, când tot ce auzi e scârțâitul pașilor tăi și bătaia inimii în urechi. Este un moment de reculegere profundă, când gândurile se limpezesc la fel de mult ca aerul. Este iarna care te forțează să fii cu tine însuți, să asculți tăcerea interioară care e de obicei acoperită de vâjâitul zilnic.
Această colecție de sonete, acest „Cărindar de Argint”, este o încercare de a captura toate aceste fețe ale iernii. Fiecare sonet este o zi din decembrie, o fereastră deschisă către un fenomen, un moment, o stare. Este un jurnal al frigului și al căldurii, al zăpezii și al focului, al singurătății și al iubirii. Structura clasică a sonetului, cu catrenele și terținele sale, cu rima sa strictă, este ca un geam înghețat cu modele frumoase și regulate – un cadru perfect pentru haosul controlat și frumusețea efemeră a iernii.
Să deschidem împreună prima fereastră a acestui cărindar...
* Cărindar – numele popular al lunii Ianuarie. [Lat. CALENDARIUM, restrâns asupra primei luni a anului]; gerar, (cărindar, ghenarie, gerariu), s.n. – Denumirea populară pentru luna ianuarie; cărindar
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii