-Opreşte-te Doamne o clipă din adunat,
Nu vezi că nu mai am lemn de lucrat?
La cer, într-o zi, meşterul a strigat îngrozit
Mai sleit de puteri, năduşit de croit.
Stejaru-i bătrân, mâncat, găunos
Din el nu pot scoate pardesiul frumos,
Doar trepte şi-un blat din lemnul de cer
Croit-am şi-acelea-n culoare difer.
Iar brazii-s pitici, ca ţâncii de mici,
Din ei scot hăinuţe doar pentru furnici.
Un fulger stingher de ură cuprins
Trăznit-a în frasin şi-n flamă l-a stins.
Mi-e dalta ştirbită de-atât înflorat
Iar eu, ostenit, n-am vreme s-o bat.
În zori pâclă groasă nu rouă mătasă
Pe ochii nevrednici amarnic m-apasă.
Şi lama din bardă în ciot se-opinteşte,
Opreşte-te Doamne, mergi, te-odihneşte!
Mă iartă, tu, Doamne, eu singur rămân
Pe lutul ce poartă chip galben de spân?
Căci tot ce-i suflare la tine se-adună
În inimă, mi-e teamă de ea se-îngreună.
Opreşte-te, Doamne şi uită de poţi
Închise o vreme ale cerului porţi.
Purtat eşti, mărite, de cruntă volbură !
Dar Domnul n-aude, de el nu se-ndură.
Odrasla-şi iubeşte orbeşte şi-o cere la el
Cu crucea în spate şi-n haina de miel.
Veronica Serban
( iunie 2017)
(foto sursa internet)
-->
Comentarii
Mulţumesc doamnă, AureliaAlbAtros, neobosită cititoare!