Sa iubim cultura ...

[ion stelian]

UN PIC DE ISTORIE LA TEATRU RADIOFONIC ...  
 MARI OAMENI DE CULTURA - Pavel Bellu - Nascut la  14 martie 1920, Vrăniuţ, judeţul Caraş Severin - Decedat la  9 ianuarie 1988, Cluj Napoca) este un poet, prozator şi eseist. Este fiul Rujei (născută Peia) şi al lui Pavel Bellu, ţărani. A urmat Liceul „General Dragalina" din Oraviţa, luându-şi bacalaureatul la Timişoara (1939). S-a înscris la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, pe care a întrerupt-o din cauza războiului, trecând în 1940 la Şcoala militară de ofiţeri, terminată în 1943. În 1945, s-a stabilit la Cluj, unde a urmat Facultatea de Filosofie şi Litere (1945-1948). În 1975, şi-a susţinut examenul de doctorat cu teza Tragicul senin, sub îndrumarea lui Liviu Rusu.
A funcţionat ca profesor de psihologie, logică şi litera­tură română în licee clujene (1949-1954), secretar literar la Teatrul Naţional din Cluj (1959), economist la întreprinderea de Utilaje de Transport Cluj (1959-1965), director al filialei Fondului Plastic din Cluj (1965-1969). A făcut parte din re­dacţiile revistelor „Luceafărul" (Timişoara), „Tinereţea", „Generaţia de mâine" (Oraviţa) şi a colaborat la „Colţ de ţară", „Fruncea", „Făclia", „Vestul", „Vremea", „Universul literar", „România de mâine", „Orizont", „Steaua", „Tribuna", „Utunk". A mai semnat Marius Nicoară, Ion Ulmu, Panait Vardaru, Nona Vida, Laurenţiu. A debutat la 16 ani, cu poezia Un tran­dafir, în revista şcolară „Luceafărul" (Timişoara), iar editorial cu volumul de versuri Candelabre albastre, în 1936.
Bellu scrie o poezie imnică, al cărei obiect îl constituie figuri mitice (Apollo, Orfeu, Dionisos, Zamolxe), care-i tutelează propriul mod de a înţelege lumea şi arta, dar şi natura clasică virgiliană („celui mai înalt prieten", Vergiliu, îi dedică un ciclu de versuri caracteristic) ori iubirea ca aspiraţie şi împlinire spirituală supremă („Nici cărţi, nici filosofie, nici mistere! / [...] Numai iubirea nemureşte"). Este un lirism în descendenţa romantismului calm, îmblânzit de solara armonie şi de cantabilitatea clasică, al adorării lucrurilor şi trăirilor simple.
„Marile vicii" ale poetului sunt muntele şi marea, soarele şi azurul, dar şi iarba şi grâul, toate acestea exaltate cu senti­mentul panic al contopirii, probabil catalizat de Lucian Blaga. Despre marele poet, a scris o carte situată, ca factură, între reconstituirea biografică pozitivistă, comentariul critic sim­patetic şi eseul „poematic-filosofic", considerat de Bellu încă necesar într-un moment (1970) de redescoperire euforică a „orizonturilor blagiene". Cartea conţine interesante sugestii interpretative, însă partea cea mai rezistentă se referă la anii lugojeni ai poetului (1924-1926) şi la raporturile lui cu familia Bredicenilor.
Ceva din lirica lui Bellu pătrunde şi în cele două romane istorice, cu deosebire în Fericita jale a Cumbriei (1979), unde intrarea în naraţiune e prefaţată de familiarizarea cu „spiritus loci": muntele, entitate emblematică a eroului, Eftimie Murgu. Prima parte îl evocă în ipostază de revoluţionar şi tribun al românilor bănăţeni, cea de-a doua în relaţiile intime, o prezenţă ubicuă rămânând, şi atunci când nu apare, Cumbria, mama protagonistului. Simbolic, cele două ipostaze stau sub semnul focului, respectiv al apei.
Oximoronică este şi alcă­tuirea umană a eroilor reprezentativi din cealaltă evocare istorică, Focul rece (1982), urmărind destinul familiei Mocioni, pe fundalul luptei bănăţenilor şi transilvănenilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru emancipare naţională (mişcarea memorandistă etc.). Eroii, ca şi naratorul, trăiesc febril obsesia memoriei şi a urgenţelor istoriei, care le animă toate iniţiativele. Scrise de un om cultivat, cu stringenţa expre­siei (reflex al exerciţiului poetic, poate), romanele (mai ales al doilea) datează totuşi, din cauza ideologizării ad-hoc, în spi­ritul naţionalismului practicat oficial în anii 1970-1989 (exaltarea dacismului, imaginea deformată a străinului etc.).
Două drame istorice într-un act evocă episoade-cheie din activitatea lui Avram Iancu imediat după 1848-1849 (Iancu şi Pajura) şi din viaţa lui Tudor Vladimirescu, ajuns domn (Capul din fântână). Piesele apasă pe inflexibilitatea eroilor în relaţiile cu trimişii împăratului, respectiv cu ai boierilor antireformişti. Şi aici se simte impactul actualizării ideologice forţate. Bellu a întocmit mai multe antologii din poeţii bănăţeni, din epigramişti şi din scrierile despre Horea.
 Opere
• Candelabre albastre, Timişoara, 1936;
• Flori de piatră, Timişoara, 1940;
• Elogiul simplităţii, Bucureşti, 1967;
• Blaga în marea trecere, Bucureşti, 1970;
• Iancu şi Pajura. Capul din fântână, Reşiţa, 1972;
• Avram Iancu, Bucureşti, 1972;
• Arhitectura gândului, Cluj, 1977;
• Fericita jale a Cumbriei, Timişoara, 1979;
• Focul rece, Timişoara, 1982;
• Lebăda solară, Bucureşti, 1984.
Ascultati aici O minunata evocare radiofonica ... Capul din fantana  -  Prima parte !  http://www.mixcloud.com/xfy1055/un-pic-de-istorie-la-teatru-radiofonic-tudor-vladimirescu-/
  UN PIC DE ISTORIE LA TEATRU RADIOFONIC ... Tudor Vladimirescu -  partea a II a
http://www.mixcloud.com/xfy1055/un-pic-de-istorie-la-teatru-radiofonic-tudor-vladimirescu-partea-a-ii-a/

[ion stelian]

[Lenuş Lungu]

Frumos dl Stelian!

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]