Sandi
Mă numesc Alexandra, dar mi se spune Sandi, prin asemănare cu personajul din desenele animate ale copilăriei. Am 18 ani şi, încă, nu am scăpat de acest diminutiv.
Am şi un frate mai mare, Sergiu, de doi ani absolvent de facultate, acum şomer.
Locuim împreună cu părinţii într-un oraş oarecare de provincie.
Mama, Maria, este casnică şi are grijă de noi de când mă ştiu.
Tata are o meserie de doi bani, este profesor la o şcoală dintr-o comună învecinată. Face naveta, tot de când mă ştiu. Se trezeşte la 6 dimineaţa şi pleacă nemâncat, motivând, o dată pentru totdeauna, că e prea devreme pentru stomacul lui. Se întoarce după amiaza la 5, dacă nu are vreo şedintă sau înspecţie. Când eram mai mică îl aşteptam la poartă. De atunci îmi amintesc costumul negru şi lustruit de vreme pe care îl poartă şi acum. Mama spune că e costumul de mire şi trebuie să o cred. Ieri a venit acasă având un pantof cu talpa prinsă în bolduri. Eu şi Sergiu am simţit că ne sfîrşim de durere, iar mama s-a ascuns în dormitor.
Aşa că, eu, Sandra, proapăt bacalaureată şi fratele meu, Sergiu, absolvent de facultate, specializarea „inginer diplomat” - ce-o fi aia? - am înţeles că a venit timpul să-i eliberăm de griji. Oricum, amândoi au făcut ce au putut şi ce au crezut că e mai bine pentru noi.
Fără a cere încuviinţare sau binecuvântare, plecăm, pur şi simplu.
Acum suntem doi rătăcitori pe niciunde, dar nu călători şi nici vagabonzi, mai degrabă doi căutători. Bineînţeles că n-avem habar ce căutăm, mai ales eu.
Coborâm din tren în oraşul pe care Sergiu îl cunoşte din vremea studenţiei. Şi eu am mai fost pe-aici, ca să-l vizitez, dar întotdeauna l-am avut ghid pe fratele meu. Eu îl consider un oraş mare, având ca termen de comparaţie doar locul din care vin, dar fără a mă extazia de măreţia lui. Mulţimea de filme văzute la televizor mi-a format o altă imagine despre cum arată un oraş modern. Totuşi, casc ochii peste tot, curioasă ca un cioban coborât de pe munte şi uitând că nu sunt singură în peisaj.
Sergiu mă trage de mânecă:
- Sandi, lasă priveliştea şi caută un bancomat. Vrei să dormi în gară?
- Păi nu?
- Tu fă ce ţi-am spus.
- Ce-ţi trebuie? Noi n-avem card.
- Mai vedem noi.
Găsim repede automatul căutat, numai că lui Sergiu nu-i place:
- Nu merge. E prea multă lume.
- Ce treabă ai tu cu lumea?
- Dacă vrei răpunsuri la tot şi toate cele nu ajungem nicăieri şi te trimit înapoi acasă! mă ameninţă el.
Problema este că nici eu nu sunt de pe Venus şi mai ştiu câte ceva. Contimui să-l sâcâi, fără a ţine seamă de ameninţare:
- Mă crezi proastă?
- Dacă credeam asta, nu te luam cu mine.
- Atunci?
- Atunci ce?
- De ce nu-mi spui şi mie?
- Ce? Deja ştii.
- O să dăm de dracu’ şi e cam devreme.
- N-o să se întâmple nimic. Ştiu precis ce trebuie să fac.
Încă o bună bucată de timp căscăm ochii prin jur şi mă liniştesc crezând că Sergiu a renunţat la ideea de mai înainte, dar el numai o amâna.
- Vom reveni mai pe seară sau găsim o zonă mai ferită.
- Frate-miu, eu am obosit şi mi-e foame! Nu ştii un parc unde să ne tragem sufletul?
- Tocmai ne apropiem de o grădină publică. Va trebui să te obişnuieşti să rabzi. Avem multe de făcut, îmi zice el, numai că eu habar n-am despre ce treburi avem de făcut.
Ne aşezăm pe o bancă la umbra unei magnolii şi ne scoatem din rucsace pachetele cu mâncarea pregătită de acasă. Ne potolim foamea şi lenevim o vreme la umbră, aşteptând să se facă seară şi să se răcorească aerul supraîncălzit de soarele amiezii de iulie.
Îi amintesc lui Sergiu:
- Spuneai că dăm telefon acasă pentru a-i linişti pe-ai noştri.
- Uite, chiar acum.
Sergiu apelează şi-i răspunde mama:
- Serg, unde eşti? Sandi e cu tine?
- E cu mine, nu-ţi face griji.
- La ora asta trebuia să fiţi acasă. Cât durează petrecerea aia?
Mama ştie că suntem la un bairam între prieteni şi tare sunt curioasă pe unde va scoate frate-miu cămaşa. Îl aud minţind aproape să-l cred şi eu:
- Am uitat să-ţi spun, mamă, că suntem la o cabană pe munte şi vom rămâne aici un timp. Nici noi n-am ştiut dinainte şi pierdeam trenul dacă mai treceam pe-acasă.
- Bine, dragilor, dar să mai telefonaţi din când în când.
- Pa, mama! strig să audă că sunt şi eu pe-acolo.
- Mai vorbim, încheie Sergiu ascunzând mobilul.
Mie, gândindu-mă la mama, mi se face milă de ea şi mi se tulbură apele. Frate-miu simte asta şi mă linişteşte:
- Stai cuminte, fată, nu-i nici o tragedie! Lipsim şi noi un timp şi dacă nu ne ies ploile, ne întoarcem.
Mă uit la el şi îl aprob dând din cap. El continuă:
- Trebuie să încercăm, Nu putem aştepta la infinit şi... ce să aşteptăm şi de la cine? O să mai dăm câte un telefon, ca să-i liniştim. Acuma, hai, c-avem treabă!
Iarăşi treabă. Se ridică şi eu îl urmez la tocit papucii pe trotuarele oraşului.
Soarele tocmai începe a se ascunde pentru noapte când, Sergiu se opreşte brusc în faţa unui bancomat şi-mi spune:
- Te-ajung din urmă.
Şi mă ajunge după doar căteva minute.
- Gata! zice el oarecum satisfăcut. Am rezolvat pentru un timp problema banilor.
Puţin afectată îi spun:
- Nu ştiu ce-ai rezolvat şi cum, dar pot să-mi închipui şi nu-mi place. Nu crezi că ar trebui să ştiu şi eu exact pe ce drum apucăm?
- Mai încolo, poate mă răzgândesc.
- Dacă e ce cred eu, mă întreb de ce a trebuit să venim până aici ca să faci ce-ai făcut.
- Nu ştiu ce-ai în cap, iar eu nu credeam că va trebui vreodată să fac asta.
- Vrei să cred că e prima dată? Din câte ştiu eu, ai nevoie de ceva pregătire, de informaţii...
- Sandra, hai s-o lăsăm baltă! E o soluţie de moment şi singura pe care o am.
- Dacă îmi spuneai de-acasă, poate nu te mai însoţeam. Mă tem că felul ăsta de a face bani va deveni obişnuinţă şi sfărşitul e întotdeauna acelaşi.
- Îţi promit că nu o mai fac decât în cazuri extreme, deşi nu se cunoaşte de unde iau eu. Acum, vino după mine! Ştiu unde vom dormi.
- Da? Repede mai găseşti soluţii.
- De-aia sunt inginer, nu-i aşa? Vom dormi o noapte-două într-un cămin studenţesc, în perioada asta sunt goale şi administratorii sunt înţelegători.
Sergiu ştie bine ce spune, aranjamentul a fost simplu şi acum ne pregătim de somn.
***
-->
Comentarii
O poveste care-şi gaseşte deseori similitudini în viaţă, redată cu talent.
Poate o soartă mai bună?