1)Zborul o Ipostază
Cristian Ovidiu Dinica
ca într-o rată pe un drum de stele
aruncat în spatele Căii Lactee,
privesc în tăcere
scaunele acoperite de praf,
obloanele sunt pătate de ceața
ce mâzgălește hubloul cu litere
din iarna ce nu reușește să se nască
chiar și prin cezariană,
lacrimile mamei se confund cu sunetul
o amintire în care plâng
agresat de cenușiul nopții preapline,
jos orașe populate cu păpuși de zahăr ars
își luminează numele în frig.
2)Primele Impresii
albastru nesădit
marginile ploii sub cupola timpului
aduc tăcerea,
distanțele se anulează rotunjite de gânduri,
umbra dimineții deasupra orașului mic,
în catedrală iubirea se încălzește la opaiț,
limbiile ceasului salvează schimbarea.
3)Orașul tăcut
în pâsla tivită cu iarbă
peștii sunt musafiri,
se naște amintirea din toamna întârziată,
frunzele se ceartă pe trotuarul îngust
ce rupe din rădăcini cu răbdare resturi pentru cină,
vehicule albe și negre pătează în cuburi asfaltul cu regnul prezent,
câini și oameni conduși de lanț lovesc în cotidian
au pașii ascuțiți precum roboții mimetici
ai unui adevăr trecut,
clădiri cu rostul pe pământ sunt de veghe la ora prânzului
uși deschise pentru păsări mari și mici de pe streașina devenită cerdac iubirii,
cabine telefonice înghit lacom timpul o dată cu monezi fără valoare,
biserici și muzee artefacte ale trecutului nasc viitorul.
4) Teatrul
pe trepte fluturele acoperă umbra,
spiridușii ies să-și întindă rufele la uscat,
treningul vechi cu pete de ulei
triumfă ca o pânză de catarg,
ușile deschise spre interiorul vătuit cu frig
dar acoperit cu pelerina imensă plină cu suflete dăruiește speranțe,
emoții proaspete ca o iarbă crescută din parchet devin călăuze
luminile sălii ard aplauzele.
5)Scena
ca într-un balans
picioarele aruncă neliniștea pe tavan,
ochii caută în tinda cuprinsă de flacăra gândului,
trunchiul cuvintelor răscoleste emoția,
obrajii se colorează precum palmele ce strâng din rouă frunzele diminetii,
povestea de iubire intră în joc
secvențe rupte în intersecții dansează ciuleandra
pe scara ce duce spre vis,
gloria îl face erou pe omul înțelept dincolo de timp.
6) Actorii
actorii, cu dragoste
iau asupra lor inimile păsărilor
ce locuiesc în colivii spațioase
cu ele se joacă blând
precum ar învârti pe degete globul pământesc,
păsările nu ciripesc,
ascultă răbdătoare și adună din replici
imagini în care se regăsesc cerul și arborii
ar putea să zboare pană la ele
dacă penele lor nu ar fi arse de soarele
ce le-a promis libertatea,
greu pentru gramul de semințe risipite,
la sfârșitul spectacolului actorii pleacă
ca
zborul să revină cu fiecare cuvânt învățat
de păsări ce au uitat să viseze.
-->
Comentarii