Când am fost invitat la veşnicie, am plecat fără niciun bagaj cu mine.
N-aveam ce să-mi iau.
Totul era finit. Amintirile se grupau în timp, iar memoria le aşeza ca-ntr-o bibliotecă cu multe rafturi. Uitarea. Uitarea făcea parte din memorie. Se aşeza ca praful peste amintirile de pe raftul acela de dincolo de mine. Aşa că m-am luat pe mine şi clipa fără margine de timp.
De ce să-mi amintesc ziua-n care s-a născut şi să nu o serbez ca şi cum s-ar naşte în fiece clipă, mereu, veşnicia?
De ce să-mi amintesc când ai zburat de la mine şi m-am legat la ochi cu cerul, cu bucata aia de albastru pe dinlăuntru când îl am cu mine?
De ce să-mi amintesc când am plecat, orb, în căutare de roşu, sânge curs pe alei de dor – pământul picioarelor mele?
N-am scut. Nici la gânduri, nici la şoapte şi nici pereţi imaginari nu mi-am pus să mă ascund pe la colţuri.
M-am lăsat liber, să trăiesc, să alerg, să (mă) dor dorurile toate, fără margini şi patimi, să urc iubirea.
12.03.2017, ora 08,37’
-->
Comentarii
multumesc din suflet Maria, o zi frumoasa, Marius
Cu aceeași admirație!
multumesc din suflet Aurelia, o seara/noapte binecuvantata, Marius