S-a şlefuit.
A terminat-o, sculptorul, de ridicat, pe pământ. E curată, lăcuită şi străluceşte pe dinafară. Îşi aşteaptă urcuşul, spălarea pe dinăuntru.
Sufletul a plecat înainte, sus, pe deal, îşi bucură zborul şi privirea şi viata şi taina trăirii – iubirea.
M-aşteaptă.
M-aşteaptă vremi sau vremuri presărate cu flori, pe cărare sunt spini ascunşi. Nu-i văd. Mi se strigă, doar, pete de sânge prin pielea bătucită de dalte şi ciocane, se curg. Zâmbesc şi păşesc înainte.
O fi în sus sau în jos dealul meu?
Cerul mi-e ghid şi păsările se cântă, pe el, se pictează ca un tablou drumul.
Am deschis braţele ca-ntr-o îmbrăţişare.
Trupul e cel ce s-aşteaptă să-l port – crucea.
Zâmbesc. Zâmbesc strengăreşte, cald, rece, şovăielnic, duios, îndoielnic (ca tot omul) în colţ de gură, în colţ de ochi şi cu Sufletul dimpreună, iubesc.
Se apropie clipa.
Se dăinuie, se dăruieşte, se pleacă, se vine, se-mpreună.
E cheagul, e nisipul şi apa, e cerul, e pământul, e temelia, e rostul. Se aşteaptă, se calcă, se curge, se doare, se dor...
19.03.2017, ora 11,35’
-->
Comentarii