Ah, cum se-adună anii peste noi,
venind cu amintiri necenzurate!...
Privesc prin ceața vremii înapoi,
mă pierd în umbra clipelor ratate.
Adesea mă întreb: de ce-am ratat? –
poate ajung să înțeleg mai bine...
Mureau în toamnă zilele senine,
plecai târziu c-un tren accelerat!
Eu am rămas privind de pe peron
un ultim gest cu mâna ta pe buze,
sărut trimis din ultimul vagon
purtând cu el regretele confuze.
Parcă îl simt și azi deasupra mea,
plutind prin cameră, în prag de seară…
Stau la fereastră si privesc afară,
pe cer dispare-n haos încă-o stea...!
-->
Comentarii
Vă mulțumesc, domnule Ioan Muntean, pentru fotografiile atașate poemului meu, dar Eul meu liric a privi cu totul altfel de pe peron ! Iar această privire n-ar putea fi ilustrată de nici-o fotografie din lume, pentru că sufletul nu poate fi fotografiat !
... " am rămas privind de pe peron"...
Mulțumesc, Anișoara Iordache ! Toate clipele sunt în trecut, prezentul dispare cu fiecare clipă ce vine...Nu știu dacă mă veți înțelege.
Un regret, ca un fior razbate prtin neguri, prin versuri.. Sa nu uitam clipa prezenta...
Onorat de acest gând frumos, Maria Ciobotariu !
Cu aceeași admirație!