Se face ora nouă până când proviziile şi echipamentul de plajă ajung în portbagaj, iar copiii somnoroşi sunt urcaţi în maşină Astfel preparaţi, o pornesc la vale, spre digurile Dunării.
Imediat ce trec de calea ferată, Lică opreşte în dreptul unei construcţii din scânduri şi înconjurată de un gard din acelaşi material. În apropierea acestei ciudăţenii se află altele asemenea. Marcu ştia că în această zonă se afla cu ani în urmă un cartier vechi, dispărut acum. În locul ocupat odinioară de o mulţime de case vechi, majoritatea din chirpici, acum se vede doar o întindere de pământ, mai mult sau mai puţin nivelată, presărată, ici colo, cu smocuri de buruieni. Încă există urme cum că aici şi-au făcut de cap buldozere şi excavatoare, dar care şi-au lăsat treaba neterminată. Pe Marcu, însă, nu acest peisaj îl intrigă, vorbindu-se despre demolare încă din perioada în care era el însuşi locuitor al zonei, ci rostul acestor construcţii din lemn. Ca să nu-şi mai bată capul, cere lămuriri:
- La ce folosesc astea, sunt magazii sau ce?
- Ce magazii, Marcule, aici locuiesc oameni! îl uimeşte Lică.
- Sunt nou veniţi?
- Nu, sunt din cei vechi, care au stat aici şi înainte de demolări.
- Bine, dar ştiam că toată lumea a primit locuinţă în blocurile nou construite special pentru acest scop!
- Aşa e, dar unii au renunţat la apartamente.
- Cum adică, pe ce motiv?
- Unii, din nostalgie sau incapacitate de adaptare, dar cei mai mulţi ca să scape de plata întreţinerii la bloc.
- Şi ce-au făcut cu apartamentele?
- Le-au vândut sau le-au închiriat.
- Şi iarna?
- Şi iarna tot aici stau.
- Din ce trăiesc?
- Pescuit, muncă la negru... rar angajaţi.
Marcu începe să înteleagă, amintindu-şi de obiceiurile care nu au fost abandonate niciodată de locuitorii, foşti sau actuali, ai acestui fost cartier şi de aceea poate să adauge:
- Braconaj, furt din grădini...
- Da, şi din asta. Vezi că ştii?
Din curiozitate, Marcu coboară şi el. Lică intră în curtea în care are treabă cu barcagiul.
Oprit în poartă şi sprijinit de unul din stâlpii acesteia, Marcu priveşte curios doi copii de şcoală primară care, din cine ştie ce motiv, chinuiesc o pisică trăgând-o de extremităţi în încercarea de a o dobândi. Într-o margine de curte, răsturnată cu burta în sus şi proaspăt cătrănită, se vede o barcă. De undeva din fundul curţii un glas de femeie se face auzit:
- Lăsaţi motanul ăla, ce v-a apucat!
- Ne-a mâncat puiul de vrabie, cotoi afurisit!
- Trebuia să avcţi grijă de el!
- Dar era în cutie şi acoperit! protestează copilaşii.
- Lăsaţi-1 când vă spun, vagabonzilor!
Copiii abandonează motanul aruncându-l în gard, de unde, acesta se face nevăzut într-o clipă. Lipsiţi de obiectul muncii, puştii caută poarta, singura lor scăpare în cazul că femeia ar da semne de agresivitate. Capetele lor, tunse zero, se opresc mirate în faţa lui Marcu ce ocupa spaţiul de trecere spre zona liberă. Acesta le face Ioc, zâmbindu-le.
Odată scăpaţi, copiii găsesc alt subiect demn de interesul lor: maşina din faţa porţii şi ocupanţii acesteia. Se apropie de portieră. Din interior, feţele lor arse de soare se văd ca pe ecranul unui televizor.
Mia nu înţelege de la început de ce aceştia nu se dezlipesc de maşină şi la ce anume se zgâiesc fără să scoată o vorbă. Urmându-le privirea, îi cade fisa. Pe bancheta din spate, sub parbriz, tronează o pâine cumpărată caldă cu puţin timp în urmă şi începută de proprii ei copii.
Ia pâinea, o rupe în două şi o întinde celor doi pofticioşi de afară. După această manevră, interesul copiilor pentru maşină se diminuează considerabil.
*
-->
Comentarii
Realități triste strecurate cu îndemânare în firul poveștii, aduc vremurile de demult în fța ochilor minții și parcă le retrăiești! Am trăit o fărâmă de copilărie în condiții modeste, asemănătoare și, culmea, mă simțeam atât de liber, de fericit!
Deosebite secvențe, felicitări!
Interesantă ,,Secvență"! A m citit cu plăcere!