N-am să te iert pentru frigul câinos
Şi ucigaşi-ţi colţi, înalţi, de zăpadă,
Pentru crivăţul ce-a durut până-n os
Şi morţii îngheţaţi - sălbatică pradă!
Cum te-aş putea ierta, iarnă de ger ?
Când mi-ai ascuns poteca iubirii
Şi păsări au rămas îngheţate pe cer,
Ca inima Anei, în ceasul zidirii.
Copaci ciuntiţi, în rugă-n cremenită,
Loviţi ca nişte robi, despuiaţi,
Le-ai viscolit sălbatic ograda troienită
Şi-s tot în rugăciune, îngenuchiaţi…
De-aceea te condamn, fără păreri de rău,
Să te strecori în noaptea asta afară,
Şi lasă numai moina, pierzându-te în hău,
Să pot simţi din nou, în suflet, primăvară!
-->
Comentarii
Ce minunat simbol de speranţă, doamna Mihaela.Mulţumesc!
Doamnă Delia, mulţumiri pentru citire şi comentariu!
Mulţumesc doamnă Patricia!
Semn admirativ de lectură pentru un poem îniernat dar cu speranţă de împrimăvărare.