Bărăgan, vară, mirişte. Un fel de Sahara, fără dune, o întindere plată, o tipsie galbenă, culoare dată de cotoarele paielor de grâu, rămase după treierat. Culoarea dominantă este, totuşi, albastrul, care se întinde deasupra mea, ca o cupolă, şi de jur-împrejurul meu ca o cortină, dincolo de care este lumea. Sunt singur pe acest covor aspru, ţepos, circular, fierbinte. Dacă îmi privesc picioarele, încălţate în teneşi cu pânza găurită în dreptul degetului mare, văd iarba crescută printre cotoarele paielor de grâu, volbură, ştir, căpriţă, mohor, mult mohor, troscot şi grâu, crescut din boabele căzute la seceriş... Îmi mut privirea către marginile tipsiei şi verdele ierburilor este înlocuit, treptat, ca o pictură impresionistă, de galbenul şters al miriştei, care se termină sub franjurii tremurători, de un verde-albăstrui, ca un fermoar care ţese tipsia de marginea cerului, franjuri-copaci care punctează satele, pădurea sau corcoduşii de la calea ferată...
Echilibrul arhitectural este rupt de o dâră uriaşă de praf, de un cafeniu spălăcit, ce se întinde undeva departe, ca o pană de despicat buturugi, încercând să desprindă miriştea de cer... Se aude doar păcănitul tractorului ce trage după el, ca o cometă, praful câmpiei... Mut privirea şi o văd pe Ruşiţa, mare, roşie (evident...), păşind rar, rupând iarba cu un zgomot sacadat, rap,rap,rap, aparent nemişcată, silueta sculpturală terminându-se cu o coadă în veşnică zbatere, plesnind coastele unde zumzăie tăunii; uneori se loveşte cu piciorul din spate sub burtă, acolo unde coada nu ajunge, sau întoarce capul brusc spre coaste, lingând locul unde un tăune a reuşit să muşte din piele... Ruşiţa este averea familiei, cea care asigură masa de fiecare zi, o strachină de lapte în care înmoi bucăţi de paine veche, uscată. Suntem nedespărţiţi. De când dă colţul ierbii şi până la zăpezile din noiembrie hălăduim împreună. Nici nu ştiu cine pe cine conduce. Din grajd şi până trec de holde o ţin de lanţ, strunind-o să nu ajungă la lucernă, la porumb. Ea încearcă, întinzând gâtul, holbând ochii şi scoţând o limbă cât mâna, eu scutur lanţul împletit în coarne şi, pufăind, se întoarce la iarba prăfuită de pe marginea drumului, rară, aspră. Când ajungem pe mirişti se schimbă rolul, îi dau drumul şi o urmez, călcând pe dâra ca de şarpe a lanţului...
Nu mai e demult apă în sticla de un kil pe care o car după mine, soarele e ca un plasture fierbinte, îmi văd umbra cum dă din mâini, alungând muştele.
Mi-e sete.
Vaca paşte zorit, o să bea aproape opt găleţi de apă la fântână, direct din ciutură.
Mi-e sete...
Îmi privesc iar umbra. Până la toamnă, când voi fi iar tuns zero, părul e ca o bidinea uzată, în smocuri, o bidinea din cânepă, după culoarea firelor! Ceafa şi umerii sunt de culoarea pâinii arse, cămaşa legată la brâu a fost cândva bleu, acum se văd firele albe ale ţesăturii, pantalonii scurti de doc erau albaştri dar cred că sunt din piele de cameleon, că acum sunt cafenii, au luat prin mimetism culoarea prafului... În picioarele fără ciorapi - teneşii naţionali, culoarea fiind "uni" de la glezne în jos, picioare, teneşi, ţărână. Doar unghia mare, ițită prin pânza ruptă, strică monotonia cromatică.
Mi-e sete!
Vaca traversează un drum, ridicând a dispreţ capul când trece peste iarba de la marginea lui, nişte forme vegetale încărcate de praf ca brazii din abecedar de nea. O urmez. Drumul este brăzdat, de-a lungul, de două şanţuri lăsate de roţile remorcilor şi ale căruţelor. Fundul lor e ca asfaltul, neted şi dur. Puţin mai departe este o vale, să zicem vale, o adâncitură mai joasă cu o şchioapă decât restul tipsiei, dar e o vale şi are o culoare cafenie care mă hipnotizează. Păşesc spre ea de parcă sunt chemat de cântecul sirenelor. Totul În jur e un fel de apa morţilor, tremurător, neclar, doar în mijlocul acelei pete universul concetrându-se într-o lucire de apă. E apă! Mă apropii. O... baltă, adâncă de un centimetru dar lungă, urmând şanţul lăsat de roţi. Apa e limpede. Simt crăpăturile buzelor cum dor, ştiu că mă las în genunchi deşi nimic din mine nu a spus nimic, mă întind pe burtă, văd în petecul acela de oglindă metalică o frunte maro, părul ca fuiorul de cânepă din pod, ochii ca două pete albe, buzele ating apa prea repede şi mâlul de pe fund face explozie, schimb locul, sărut apa şi văd cum gângănii mărunte se împrăştie în toate părţile prin apa nemişcată, sorb, un gust de coclit, de fier, de cauciuc, de amar şi durere mă inundă dar sorb, înghit, sorb, înghit...
Mă ridic. Vara lâncezeşte între mirişte şi cer, un avion lasă deasupra două şanţuri albe, ca în oglindă, aud ticăitul soarelui care se mută puţin mai jos pe boltă, apropiindu-se de locul din care o să mă strige:
- Hei, gata, acasă!
-->
Comentarii
Citesc si intregul peisaj se contureaza puternic, ma simt eu parte din el, parca sunt acolo. Foarte frumos!