Mi s-a făcut dimineață
într-o seară...
am închis ochii
urmărindu-ți conturul
în catifeaua umbrei
ca un copil uimit
de primul răsărit.
măinile-mi tremurau a nări
prea nărăvașe
căutând parfumul tău
de scoică, tânără perlă
Doamne... ce foame mi-era
aș fi mâncat și norii
să nu mi te-ascundă.
ți s-a năzărit apoi
să te izbești adânc de mine
lipindu-ți icoană de trup
pe giulgiu-mi păgân
ca un munte... de cer
iubindu-mi prăpastia.
mi-am aruncat la podea
ultimii neuroni găunoși
încă în zbatere
și mă miram cum de mai exist.
apoi s-a născut sfârșitul
începutului din noi
arena era prea prea mică
pentru toate ghearele junglei
și am invadat stelele
să ne murim cumsecade
iar și iar
înflorind război din pace
săbiile erau atat de tocite
încăt lovitura ne mângâia
cu degete amputate de dor
direct pe creier
forțând suflete la nemurire.
am apus apoi zi
în cealaltă emisferă
rugând luna să plece
și-am fibrilat împreună
din nou
uimire de răsărit,
ca doi copii.
28 03 2012
Ștefan Oană
-->
Comentarii
Multumesc mult Mircea!
din degete o sa creasca flori, ca s-o mangai...