- Am lăsat doi sinucigaşi în urmă, zice Anuţa. Poate ar fi mai bine să anunţăm poliţia.
- Ne legăm la cap fără să ne doară. Ce-am putea să le spunem? Şi-apoi, le-am luat sculele.
- Chiar, trebuie să scăpăm de ele!
- În plus, unul e în comă alcoolică, iar domn profesor nu cred că ar face ceva în asemenea condiţii. Sinucigaşii au regulile lor, îşi trăiesc mizeria în singurătate.
- Cum adică? Ce singurătate? Ne-am adunat patru proşti ca la alcoolicii anonimi şi domn profesor ce face? Ne dă nouă lecţii când chiar el e gata să facă o prostie!
- Vezi? Are dreptate domn profesor, lumea asta, luată în ansamblu, nu are nicio logică.
- Măi... Petre, la şcoală te ascundeai în fundul clasei şi-acum faci pe deşteptul!?
- Da, frumoaso, m-am deşteptat între timp!
- Miram-aş!
- Am ajuns la tine acasă. Cobori sau coborâm?
Instictul matern îi arde sufletul, dar bunul simţ o împiedică să-l urmeze şi-o face să-i răspundă tăios:
- Hai ia-ţi avânt! şi-i trânteşte portiera.
Şoferul, coleg de breaslă, nu se poate abţine să-l tachineaze:
- Tare gagica, Petre! Ţi-a tras clapa! Cât ai cheltuit cu ea?
- Du-te-n mă-ta!
*
După ce închide uşa în urma celor doi, Mihai, rămas în uşă, îşi priveşte casa. I se pare mai pustie ca oricând. Îl zgâlţâie pe Radu în speranţa că reuşeşte să-l trezească. Nicio şansă. E mort cel puţin până dimineaţă. Îl ia cu friguri gândindu-se la cât de lungă va fi noaptea asta. Pe masă mai este o jumătate de sticlă de coniac. O apucă nervos şi toarnă în el până se îneacă. Îl ia greaţa şi icneşte gata să vomite. Becul începe să pâlpâie şi se stinge în cele din urmă.
- Asta mai lipsea, o pană de curent! îşi zice şi rămâne pe scaun aşteptând în întuneric.
Curentul nu revine, în schimb, somnul dă târcoale.
- Vă bag în mama voastră de hoţi şi bandiţi! Nu vă ajunge că ne daţi frecvenţa subnominală, că da... noi suntem proşti... iaca na... eu nu-s! Băgaţi curent că nu ştiu ce fac! ameninţă el! cuprins de o mânie cruntă, izvorâtă din coniac.
Bâjbâind prin casă începe să fredoneze:
„Singur stau noaptea şi cânt,
Nu-i nimeni să-mi audă sufletul plângând!
Tan, tan, taaan!”
Tace nemaiavând text.
- Hai la culcare, domnule profesor!
Se răstigneşte îmbrăcat pe patul ce-i provoacă vedenii şi adoarme. Apucă să viseze cum urcă pe scările unui turn, împins din spate de suliţa unui străjer în armură. În dreptul unui crenel se opreşte atras de minunata privelişte de afară. Un râu limpede se strecoară printre stâncile din jurul turnului şi-i face sete. Ar vrea să coboare să se adape, dar suliţa din coaste nu-l lasă. Disperat, se aruncă în gol şi cade din pat lovindu-se la cap de noptieră.
Între timp a revenit curentul, iar lumina becului uitat aprins îi străpunge pleoapele. Deschide ochii. Ceva îl jenează la coaste. Bagă mâna şi scoate sticla de coniac pe care o aruncă sub pat. Îşi pipăie ţeasta şi găseşte un cucui exact în locul în care îi apare o fisură pc radiografia făcută mai demult. Se ridică, bea două căni cu apă la bucătărie, stinge becurile şi se trânteşte iar în pat.
Pe la zece dimineaţa se trezeşte. Radu mişcă şi el pe canapea.
- Ce faci, tinere, mai sufli?
- Îmi cer scuze, domnule profesor! Sunt un idiot!
- Subscriu, dar din alte motive decât ale tale. Ce-ai de gând să faci?
- Am să plec la ale mele.
- Să n-aud că mai faci prostii. Priveşte bine în jur şi ai să vezi că nu eşti singur. Şi eu am să fac la fel.
Pune mâna pe mobil şi sună:
- Petre, ce faci?
- Zac!
- Lasă că zaci mai târziu. Vino să-l duci pe Radu acasă, îi e cam greu să meargă pe jos.
- Cred. Şi unde să-l duc, că, dacă e prea departe, n-am timp?
- Unde Radu?
- La căminele studenţeşti.
- Ai auzit? Să aduci şi obiectele acelea.
- Nu pot. Le-a luat Anuţa şi a spus că le aruncă în canal.
- Bună treabă! Te aşteptăm!
Apoi către Radu:
- Dacă ţi-e foame, mai sunt nişte bucăţi de pizza pe masă.
- Nu, mulţumesc! Am nevoie de aer.
- Ai dreptate, cam miroase a beţiv pe-aici.
Deschide geamul şi inspiră adânc. Toto îl priveşte indiferent din exterior.
*
Abia apucase de adunat prin casă după plecarea lui Radu, când, cineva sună la uşă. Crezând că Radu a uitat ceva se grăbeşte să deschidă. În faţa lui, doamna de pe deal. Îl caută din ochi şi pe puşti, dar nu-l găseşte.
- Bună ziua! Mihăiţă a rămas acasă, nu-l pot purta după mine peste tot.
Mihai, încurcat, îngăimă:
- Bună ziua!
- Am venit să vă aduc asta! zice doamna şi-i întinde inelul găsit pe deal.
Mihai ia inelul şi se uită la el mut, uitând că stă în cadrul uşii. Privind pe lângă el, femeia promite:
- Dacă mă invitaţi în casă, vă spun şi al cui este, că al meu nu e.
Mihai îi face loc.
- Sper că nu vă deranjez. Ştiţi, aşa sunt femeile, mai curioase. Şi-apoi, dumneata m-ai invitat la o cafea.
Mihai încearcă să se scuze:
- Ştiţi, eu sunt singur... luaţi loc! Imediat fac şi cafea...
- Se vede lipsa unei femei, remarcă ea rotindu-şi ochii prin casă. O să fac eu cafeaua! spune doamna intrând în bucătărie şi continuând să vorbească printre zgomote specifice unei cotrobăieli prin dulapuri şi sertare:
- Când mi-a adus Mihăiţă inelul, am ştiut cine sunteţi. Aveaţi pe deget unul identic, îl aveţi şi-acum.
Mihai îşi priveşte degetul. Nu şi-a închipuit că cineva poate fi atent la aşa ceva.
Doamna pune pe masă două ceşti cu cafea aşezate frumos pe două farfurioare.
- E bună... chiar foarte bună! o laudă el sorbind licoarea aburindă.
- Aici vă cred. Oi fi eu învăţătoare la o şcoală din vârf de deal, dar ştiu să fac o cafea domnească. Aveţi cumva la îndemână o fotografie a soţiei dumneavoastră?
El se ridică şi ia din bibliotecă borcanul ascuns acolo. Scoate fotografia, dar privind în interior nu găseşte biberonul. Senzaţia de irealitate îl copleşeşte şi-l ia cu leşin. Puterea lui de înţelegere e praf. Abia reuşeşte să pună poza în faţa femeii care o ia şi o priveşte îndelug.
- Înţeleg ce aţi pierdut! Curios... bebeluşul parcă ar fi Mihăiţă al meu!? Nu vi se pare?.
După ce aruncă şi el o privire, ceaţa din creier devine totală, limba i se încleştează şi nu reuşeşte decât să ridice din umeri.
- Nu sunteţi prea vorbăreţ! În fine! Trebuie să plec. Nu ştiu de ce, dar Mihăiţă nu suportă să stea prea mult timp singur. Probabil că are ceva amintiri de dinainte de naştere. Superstiţii de mamă!
Soneria de la uşă îl scoate pe Mihai din sterea de idioţenie în care se afla. Deschide. În prag, Petre. Alături de picioarele lui, Toto, motanul cel alb şi indiferent.
- Să ştiţi că am scăpat de Radu A trebuit să-l duc până în cameră unde l-au preluat colegii. Ştiaţi că e student la medicină?
Auzindu-l pe Petre, îi revine glasul şi-i mulţumeşte în gând.
- De unde să ştiu?
- Mda! M-am gândit că vreţi ştiţi, să nu vă faceţi griji. Pentru asta a trebuit să mă învoiesc de la şefu’, i-am spus că sunt bolnav...
- Şi eşti?
- Cam sunt...
- Lasă, că n-ai nimic! Mai am o treabă cu tine...
- Domnu’ profesor, cam abuzaţi de mine...
- Lasă, că-ţi dau salariul meu pe-o lună!
Doamna învăţătoare se apropie de uşă.
- Săru’ mâna! se grăbeşte Petre surprins.
- Vreau să o duci pe doamna acasă, ştii tu, acolo, pe deal.
Bietul Petre ce să mai spună.
- Am înţeles!
„Doamna de pe deal” încearcă să obţină o promisiune:
- Sper că mai veniţi pe la mine, să spunem împreună o rugăciune la cruce.
Mihai se hotărâşte pe lic, fără să ştie de ce se grăbeşte aşa:
- Vin chiar acum! Aşteptaţi doar două minute să mă schimb.
Se întoarce în cameră şi îşi caută costumul în dulap. Nu-i. Se învârte prin casă. Degeaba. Întră şi în baie. Aici, în cadă, costumul lui, mototolit şi ud e aşa cum l-a lăsat cu ceva timp în urmă.
- Dar am mai fost pe aici!? Au fost şi ceilalţi...
Iese grăbit după cei doi.
- Să mergem! mai poate să spună închizând portiera.
Un singur gând îl mai bântuie: să ajungă la crucea din deal.
Petre îi lasă pe cei doi la locul în care s-au întâlnit şi simţindu-se în plus, se scuză:
- Eu trebuie să plec. Dacă aveţi nevoie de mine, mă sunaţi.
La întoarcere, singur în maşină, într-o intersecţie nu departe de acea barieră de cale ferată, un tânăr îmbrăcat pe jumătate cu haine de poliţist, plasat în mijlocul drumului, face cercuri în jurul unui bâţ ţinut într-o mână şi gesticulează cu cealaltă într-un fel anume. La vederea taxiului, se opreşte pe linia de mijloc şi întinde mâna în semn de oprire. Petre e derutat de aspentul individului şi nu ştie ce să facă. Opreşte totuşu.
- Sunt în misiune, trebuie să mă duci urgent la secţie! îl somează Milu pe şofer, luând un aer misterios.
- La care secţie? cască ochii Petre, gândindu-se la o secţie anume de spital. Şi cine plăteşte cursa?
- Turcu plăteşte!
- Eu vorbesc serios, omule? Eşti poliţist sau ce?
Milu întinde mâna gata să bage maşina în şanţ, dar şi-o retrage imediat şi se recomandă:
- Milu, ultimul nebun din sat! Acum merg la oraş.
*
- O, Doamne, vreau o pauză! Tare mă obosesc oamenii ăştia! se vaită Umbra Albă.
*
-->
Comentarii