Fără a se fi lămurit dacă suferă sau nu de ceva la cap, îşi trăieşte mai departe coşmarul. Sentimentul că cineva sau ceva îl însoţeşte continuu nu-i dispare. Simte că lipseşte ceva din amintirile lui şi zilnic îşi pune tot felul de întrebări.
- Te pomeneşti că sunt amnezic! cugetă el. Şi-atunci, cum de nu mi-am uitat meseria? Să-mi fi şters voluntar din minte anumite lucruri?
Frământat de astfel de gânduri îşi programează tot concediul în vacanţa de vară, eliberându-se astfel măcar de o parte din griji, crede el.
Acum stă în casă, singur şi pustiit, întrebându-se de ce şi-a luat concediu.
- Viaţa mea-i o catastrofă! O să mor aici şi n-o să bage nimeni de seamă.
Îşi face o cafea babană pe care o înghite fără să ţină cont de cantitate. Abia când vede fundul vasului îşi dă seama că a exagerat.
- O să te ia bâţul, dobitocule! ce complimentează el. Trebuie să faci mişcare.
Plin de energie, se echipează lejer, renunţând la ţinuta de profesor de care se cam săturase, pune câte ceva într-un rucsac şi iese.
Afară, aceeaşi vecină cu nepoţel:
- Departe, domn’ profesor?
- Încă nu ştiu, dar... dacă lipsesc vreo câteva zile, vezi şi matale să nu-şi bage vreun hoţ unghia-n gât că nu găseşte nimic demn de furat...
- Nici o grijă, sunt cu ochii-n patru.
- Aşa, vecină, să nu vă scape nici un ticălos, glumeşte domnul profesor
După două ore de umblat aiurea prin oraş îl ajunge oboseala:
- Da’ de ce să merg eu pe jos cănd sunt maşini pentru asta?
Se opreşte la autogară şi analizează lista cu trasee. Una din curse îi atrage atenţia:
- Asta trece pe acolo, îşi aminteşte el. Ce ar fi dacă...
În uşa microbuzului se opreşte surprins auzindu-l pe şofer:
- Bună ziua, domnule profesor! La ţară, la ţară? Ce bine era când luam vacanţă.
- Bună, Nicule! Tot şofer, tot şofer?
- Păi, dacă nu m-a dus mintea la altceva...
- Parcă erai pe un taxi
- Sunt şi-acuma, fac cu schimbul în firmă, când pe una, când pe alta.
- Lasă, că nu-i rău, tu să fii sănătos!
- Mulţumesc lui Dumnezeu! Nu am de ce mă plânge.
- Aşa şi trebuie. Da’ de ce ai maşina goală?
- Ei, navetiştii! Acum merg după ei.
Tăcere. Aşezat pe scaunul de lângă şofer, Mihai priveşte ca hipnotizat scurgerea asfaltului sub maşină. Nu cu mulţi ani în urmă, când era şi el şofer, de Duminică ce-i drept, avea aceleaşi senzaţii.
Maşina se apropie de o trecere de cale ferată. În şanţ, lângă barieră un tânăr priveşte absent câmpia din faţa sa.
- Ce-o fi cu omul ăla singur în pustietatea asta? O fi aşteptând pe cineva?
- Ba, deloc. Eu l-am adus cu taxiul azi dimineaţă şi era singur.
- Meditează. O fi poet.
- O fi, nu ştiu, dar e acealaşi, de asta sunt sigur.
Maşina depăşeşte bariera şi se întinde iar la drum.
- Ce-a mai trecut timpul, domnule! Îmi amintesc şi-acum castanele pe care le primeam, noi derbedeii din clasă...
– Nu cumva vrei să mi le înapoiezi acum?
- Vai de mine, domn’ profesor, eraţi cel mai bun din şcoală! Nu ne dădeaţi niciodată teme, spuneaţi că avem şi aşa destule necazuri acasă şi noi ne bucuram de numa-numa.
- Nu-mi mai amintesc, am îmbătrânit...
- Ei, asta nu pot să cred! zice şoferul. Şi acum? Până unde vă duc?
- Uite, chiar aici, pe culmea asta.
- Dar e aproape pustiu! Sunt doar câteva case răzleţe.
- Ce ştii tu! Îmi place liniştea de-aici. Cât îţi datorez?
- Se poate? Fac eu cinste.
- Bine, băiete! Când te întorci, ca să fiu şi eu pe-aici?
- Într-o oră, dar vin şi mâine dimineaţă.
- Nu cred că voi mai fi aici mâine diminaţă.
- Atunci... vă dau numărul meu de mobil şi...
- N-am telefonul cu mine..
- Nu-i nimic, vi-l dau pe-al meu, mă sunaţi, vin să vă iau şi mi-l înapoiaţi.
-Ai tu încredere...
- Se poate, domn’ profesor?.
Îi întinde telefonul, îl salută milităreşte cu un „să trăiţi!” şi maşina se pierde dincolo de culme.
Mihai ascunde mobilul în buzunar şi păşeşete agale în urma microbuzului. La câţiva metri după culme se opreşte în dreptul unei cruci metalice aşezată strâmb în marginea drumului.
*
-->
Comentarii
Captivantă poveste!Abia aștept continuarea!